Mama spunea că o adevărată doamnă poartă o haină de blană, are în curte o magnolie și, mai ales, nu apare în fața bărbatului ei dezbrăcată (nu așa, hodoronc-tronc). Pentru că, odată ce ai dăruit totul, ce îți mai rămâne de dăruit?
Haină de blană îmi luasem de la Madrid, dar repede nurca a fost pasată Señorei Pilar, președinta asociației de locatari din blocul din Calle Virgen de la Paz, din Ronda, unde aveam un apartament mare cu vistas spre Plaza de Toros (cea mai veche din Spania și proslăvită de fani pentru că aici, Pedro Romero inventase regulile coridei moderne, cea de jos de pe cal) și vis-a-vis de Parcul Alameda, deasupra Defileului (El Tajo) de 100m înălțime. Sra. Pilar fusese fată de colonel și ne regimenta pe toți cu plățile. Era sabidilla, adică voia să știe tot.
Haina de blană oricum nu o puteam purta în Marea Britanie, pentru că m-ar fi atacat cei cu drepturile animalelor, așa cum s-a întâmplat la primul meu „Bal al vânătorii”, unde era Paul Master, unde femei și bărbați mascați au început, pe scările Primăriei din Cardiff, să ne arunce insulte care mai de care mai vulgare. În anul acela abia dacă văzusem o vulpe, iar frumoasele cumetre mâncaseră păsările fermierilor și chiar miei abia atunci născuți.
Din motive etice aceste vânători au fost interzise în Marea Britanie, iar câinii de vânătoare, the hounds, aleargă după o imitație de vulpe, care să îi mențină în formă. Masterii continuă să își rupă coastele, sărind peste garduri vii pe cai pe care, de obicei, îi călăresc doar în unele sâmbete, după vortexul slujbă, responsabilități în care trăiesc în timpul săptămânii. După etica schimbare votată de Parlament, cu mulți ani în urmă, serviciile de control al rozătoarelor și altor animale dăunătoare au devenit foarte scumpe și antrenorii de cai (care îi calificau prin aceste curse, organizate de vânătorile autorizate pentru următoarele competiții profesionale) s-au împuținat.
Acesta era un întreg modus vivendi, un angrenaj social-economic care oferea joburi pentru cei care aveau grijă de cai, ponei și câinii de vânătoare, ca și de evenimentele organizate: baluri și mese festive cu scopuri caritative.
Regatul Unit urban a crescut enorm și autopistele și alte drumuri pavate au luat locul habitatelor, iar vulpile, aricii, iepurii sălbatici și chiar cerbii sunt acum călcați de mașini, pentru că ei vor să își vadă mai departe de ciclul lor natural, în habitate trunchiate sau improvizate.
Deci nu e de mirare că pe câmpul de lângă noi, lângă pădurea din spatele casei, mai apare câte o vulpe roșcată, care încearcă să ne fure peștele din eleșteu sau caută de mâncare prin tomberoane. Vulpea urbană care pleacă mai departe după ce a mâncat iepurașii ale căror codițe pufoase, întoarse în sus, se vedeau mai devreme, de la geam… Nu am putut ține iepuri când era Paul mic, pentru că mureau speriați sau mâncați de coana vulpe. Ciclul animal de pradă-pradă merge mai departe.
Am crescut într-o manieră formală, oarecum restrictivă, dar cu valori de viață semnificative. Părinții noștri, profesori, ne-au inculcat anumite standarde, deci ceea ce sugerase mama referitor la prudență și modestie a rămas literă de lege.
Vecinii din Marea Britanie sunt ca și cei din România și Spania. Vor să știe tot, să vadă tot. Mai sunt și unii care vin din alte culturi, în care a încerca să iei o femeie de gât sau de mijloc, e de rigueur. Nu înțeleg spațiul personal și nici decența de a cere permisul.
Magnoliile le admir acum pe geam. Un display de tonuri de roz, alb, crem, movuliu, ciclam și beige, în coronițe care se desfac suav și cu pretenții. Ca să crească însă într-un arbore frumos, au nevoie de timp și de răbdare. De-a lungul anilor trăiți în Țara Galilor, magnoliile mele, ca și azaleele, rododendronul, lalelele, zambilele și multe altele au devenit mai diverse, mai colorate.
Magnolia însă are șarmul ei, unul de femeie care a cunoscut viața și oamenii și a tras concluzia că puritatea este ceva cu care te naști și cultivi de-a lungul existenței. Este, mai degrabă, o alegere.
Viața e scurtă. Suntem petale de flori spulberate de vânt. Flori și frunze căutând un loc unde putem răsufla puțin. Apoi dispărem. Nu putem atinge perfecțiunea naturii, dar ne putem bucura de ea, atât cât durează. Sublim, unic, momentul regăsirii acelei purități ne aduce aminte că nu suntem veșnici și nici perfecți. Ca spuma se spulberă petalele magnoliilor, dar revederea lor ne face mai conștienți de ireversibilitatea actului trăirii.
„Anxietatea morții este muzica de fundal a vieții și fiecare activitate evocă gândul că un anumit moment nu se va mai întoarce niciodată” scria Irvin Yalom în ,,Privind soarele în faţă.’’
Să nu pierdem aceste momente și anotimpuri pline de emoții, momente care, dacă nu sunt savurate, dispar, învăluite în grijile de zi cu zi.
Inevitabila pierdere a umanității din noi, a curajului de a privi în sus, spre copacii încărcați de floare, a echilibrului între îndeplinirea responsabilităților și plăcerea micilor capricii… Trebuie că la toate acestea se gândise mama când îmi vorbise de magnolii și de dragoste.
Iuliana RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
