Am avut un hogar (mai mult decât o casă, un loc în care te simți ,,acasă’’) în Ronda, Spania, timp de 20 de ani. La început, un apartament mare, în centrul orașului, pe artera principală Calle Virgen de la Paz, vis-a-vis de Parcul Alameda, care mărginea faimosul Defileu, El Tajo, cu o adâncime de 100 m, trademark-ul orașului andaluz.
Vecinelor de bloc nu le scăpa nimic. Nu trecea nimeni și nimic, nevăzut. Din momentul în care am scos o scrisoare din cutia poștală pe care scria 6G, am fost întrebată ce hram port de presidenta asociației de locatari. În Andalucía numai arșițele de 46C îi țin pe localnici în casă, în rest sunt pe stradă, en la calle, în baruri sau restaurante, celebrând o altă zi festivă cu un nume de genul: zi de tapas, ziua sardinei, a gazpacho-ului, a căpșunii, spectacole de flamenco, concursul național de saetas (cântări religioase dedicate Domnului în Săptămâna Patimilor), sau Gala Folclorului internațional, serbată în Ronda de mai bine de 50 de ani. Ca să îl citez pe soțul meu englez: ,,Every day is a holiday in Spain.‘’
La numai un an după aceea, soțul meu a decis că vrea (și în Spania) la casă. Văzuse pozele casei unui neamț designer de case și pictor, în trei agenții imobiliare. Vistas preciosas. Piscină. De muncă. Paraíso. Cu trei interpreți de spaniolă în familie (și eu și copiii, dați apoi la școli acolo), Paul nu prea dăduse în brânci să învețe limba. Încercase să o învețe la cursurile mele de spaniolă, organizate de Primărie pentru adulți, dar se împotmolise la conjugări. El are un pic aroganța colonizatorului. În Ronda însă nu prea funcționa dictonul: ,,Să învețe ei engleza!’’ Qué va! Nu numai că nu o învățau, dar vorbeau castellano cu accent andalu’, rápido rápido și pe dus și pe întors, ca și cum nu mai aveau nevoie să respire. Așa că a trebuit să ne adaptăm rapid. Paul cel mic și acum vorbește puro andalu’. Casa cea nouă mi-a purtat numele: ,,Iuli’’. Con i latina.
Ne învățase fostul proprietar al casei să evităm drumul unduit care făcea legătura între Costa del Sol și Ronda. Așa că mergeam de la aeroportul din Málaga în direcția Campillos. Pe traseu, câmp cât cuprindea privirea și o casă impresionantă, unde trebuie că locuiseră în trecut proprietari de huertas de naranjos, livezile de portocali. El azahar, floarea portocalului, miroase dumnezeiește și de la numele ei provine numele de Zara, Sarah, Sara…
În apropiere de Ronda, la sfârșit de mai, admiram lanurile de cereale în care creșteau maci de culoarea sângelui. Al campo. Kilometri întregi de petale roșii înfipte în delicate, dar rezistente tulpini, care abia se zăreau amestecate în nuanțele de verde ale câmpului. Odată renăscută, natura se răsfăța cu o mare poftă de viață. Poate de aceea se spune în spaniolă: ,,Eres más del campo que una amapola’’. ,,Ești mai de la țară ca un mac’’.
O pictură impresionistă care te atrage ca un magnet: macul, vibrant, bine conturat în lanul care se mișca odată cu vântul nehotărât de sfârșit de primăvară, o imensitate de fire lungi, verzi, ale căror nuanțe se schimbau odată cu lumina solară, se unduiau ca valurile, un dans al naturii gata de orice. Dacă e bal, bal să fie!
Abia așteptam să revedem macii. Diferiți de geometria măslinilor tipici Andalucíei, aceste flori aparent firave erau pete de culoare într-o mare de verde crud. Verde junco…
Spectacolul începutului de vară abia începea. Ronda are parcuri naturale declarate Reservas de la Biosfera și, în apropiere, peșteri de peste 30.000 de ani. Păsările își făcuseră deja cuiburi, pe care le găseam pe pervazurile ferestrelor casei del campo. Mai cădea câte un ou din cuib sau câte un fulg, dar mamele își făceau datoria cu prisosință. Uneori păsărelele se ascundeau în ulcioarelor de lut, departe de căldură, la umbră și, de acolo, își luau zborul puii lor, când erau gata să înfrunte viața plină de pericole: de la lagartija (șopârla andaluză aproape cameleonică, care se pitea și ea sub ghivece, la răcoare sau în gaura prin care trecea burlacul cazanului de la baia din patio), până la ulii, șoimi și bufnițe. Un paradis pentru bird watchers.
De curând, m-a întrebat o prietenă ce floare sunt, conform zodiacului floral. Nici nu știam că există așa ceva. Am căutat și am aflat că sunt… mac. Nu e de mirare că macii m-au fascinat atât încât, tot de curând, am cumpărat patru tablouri originale cu maci care îmi dau un sentiment de liniște, de pace. Macii sunt pretutindeni. Te atrag înăuntrul tablourilor. Te cheamă la viață, la soare.
Nu e de mirare că spaniolii consideră roșul el color de la pasión, iar poveștile pentru copii se termină în ,,colorín colorado, el cuento se ha acabado”.
Roșul ne scoate din amorțire. Trăim din nou cu pasiune. Fascinant este însă că macul nici măcar nu are miros, precum liliacul (floarea memoriei), floarea de portocal sau cea de iasomie sau de tei. De aceea trebuie să compenseze prin culoare. Roșul ne transformă gândirea. Rezonăm cu el. O mare parte din comportamentul nostru este dictat de culoare. Roșul îmi dădea energie și o ușoară doză de optimism. Mă motiva. Pentru câteva momente uitam de griji și de cotidian. Undeva, in the middle of nowhere, în voiajul acela spre casa noastră andaluză, ne simțeam mai aproape ca familie.
Chiar dacă plângeam de câte ori închideam poarta metalică după ce pusesem totul la punct în Ronda și mă bucurasem și de câteva zile de vacanță, energia de care avusesem nevoie să continui acest pelerinaj între trei lumi (cea în care m-am născut și m-am îndrăgostit, cea în care m-am căsătorit și cea adoptivă, latină ca mine) mi-o dăduse și acel peisaj impresionist, în care macii își trăgeau seva din câmpuri bătute de vânt și dornice de ploaie.
Petalele macilor se scuturau până reveneam în Ronda în iulie, la sfârșitul anului academic, dar legătura de suflet cu pământul Andalucíei era deja făcută. Retrăiam momentele copilăriei, când nu cunoscusem încă grijile mari, anticipate de Shanti Nilaya:
,,De mine, floarea din cuvânt,
Se scutură. Mă iartă, vânt,
Căci pun și eu amar pe flori,
Un verb să plângă în culori.’’
Iuliana RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
