TÂRGOVIȘTENI ÎN SUFLET ȘI ÎN GÂND – Iuliana RICH – Lumina adevărului din noi

,,Nu aș fi putut vreodată să plec din țara mea, din orașul meu. Eu sunt obișnuită să dau bună ziua și copacilor de pe drum…’’

   Stați să ne lămurim. E dorul condiționat de distanță? Ne este mai mult dor pentru că am plecat mai departe? Dar dacă locuiam la București, în loc de Târgoviște? Sau la Sighișoara sau Sighetul Marmației? Ne este nouă, târgoviștenilor (românilor) plecați sau stabiliți în străinătate mai mult dor decât (să zicem) Marei, care și-a lăsat bunica în Banat și s-a mutat la Târgoviște? Nu cred. De fapt, sunt convinsă că nu este așa.

   Am scris anterior despre dor (și în Gazeta Dâmboviței) și l-am definit prin ceea ce înseamnă pentru fiecare: Paștele petrecut în familie și ciocnitul ouălelor, sarmaua de Crăciun, plăcinta sârbească făcută de prietenele care au învățat cum să o facă de la mamele lor, o casă, o uliță, balada lui Ciprian Porumbescu (îmi dau lacrimile de câte ori o ascult), o oală de cositor, un tuci unde făcea mama magiunul de prune, la țară, o strachină… ,,Mi-e dor de mirosul satului vara și iarna, de băbuțele din piețe, care vând pe un colț de bordură verdețuri, flori de gradină, ouă si brânză  proaspete, fructe si plante medicinale, cu fețele zbârcite, acoperite cu broboade. Mi-e dor de mâinile lor bătătorite, negre de muncă, de zâmbetul si vorba lor, de faptul că după ce cumperi ceva, te binecuvântează și te stuche să nu te deochi’’…

   Dorul însă este mai ales un sentiment, unul care te rupe în două, care te face să rememorezi întregi episoadele de viață, pitite ani de zile în cotloanele memoriei. De Paște, mulți români merg acasă sau sărbătoresc în familie tradițiile sfinte românești. Calea Luminii de anul trecut, de la Târgoviște, a fost mai populară ca niciodată. Frumoasă inițiativă a pictorului Mihai Șerbănescu și frumos din partea Primăriei că a susținut-o (aici, în Marea Britanie, ar fi fost cauză de preocupare pentru Health and safety și nu ar fi permis-o)…

   Lumânarea aprinsă, lumina vine de la Ierusalim, parcurge o cale lungă ca să ajungă în casele noastre. Îmbrățișarea obiceiului de a da lumină altuia este simbolul credinței în Învierea Domnului.

   Crăciunul a venit (prea) repede, cu alte tradiții, pomul, pocnitorile, sarmalele, reunirea familiilor și, mai ales, nașterea Domnului… O anunțase Ioan Botezătorul, îngerul lui Dumnezeu. De Crăciun, ne simțim mai aproape de cei dragi și mai ales mama tare îmi lipsește, de atâția ani…  Însă, pentru a păstra aceste obiceiuri, atâția oameni (unii nevăzuți și necunoscuți) trudesc. Să le mulțumim și pe această cale preoților, diaconilor, măicuțelor și călugărilor care se roagă pentru iertarea păcatelor noastre, care țin toate posturile și se îngrijesc de biserici și mânăstiri. De asemenea, să le mulțumim și truditorilor despre care știm mai puțin, pentru că nu le place să se știe. Ca și los costaleros din Spania care cară pe umerii lor tronurile cu sfintele statui ale Fecioarei Maria și ale lui Iisus, truditorii aceștia mențin tradiția, o fac să meargă mai departe.

   ,,Cum ai putut pleca?‘’ – suntem adesea întrebați, ba chiar se pronunță comparația: ,,Și tu și Sorin ați plecat în străinătate, v-ați împrăștiat ca făina orbilor.‘’ Oamenii pleacă din diverse motive, atât de analizate în statistici, procente și anchete sociale. Nu pleacă numai din România. Mulți spanioli au plecat amenințați de regimul lui Franco și instabilitatea politică și socială din țara lor. Mulți copii spanioli au plecat după bombardamentul de la Guernica (pictat de Picasso sumbru, dramatic, trist, exact așa cum a fost, când un dictator își bombardează concetățenii). Copiii supraviețuitori (majoritatea orfani) și-au făcut o altă viață în Franța și Belgia. Picasso însuși a fugit și nu s-a mai reîntors în Spania.

    Pasul decisiv de a pleca îl faci cu sau pentru a fi cu cei dragi, pentru a-ți face un viitor ție și familiei tale. ,,Când n-ai pe nimeni, te lupți pe seama tuturor.‘’ Mai târziu, ne încearcă un sentiment de culpabilitate, eu m-am realizat, dar nu și ruda sau prietenul pe care i-am lăsat în urmă. Și le trimitem bani, îi ajutăm, inițiem programe educaționale chiar și pentru cei pe care nu îi cunoaștem, pentru că – deși părinții noștri, profesori în Târgoviște, s-au dus sus la Cer – ne-au lăsat o moștenire intelectuală și o educație de invidiat.

   Te zbați să promovezi valorile locale și, mai ales, valorile umane. Faci activități culturale, strângi tezaure etnografice și folclorice, promovezi tradițiile. România deșteaptă… Faci voluntariate, pentru că așa ai învățat din Vest, așa e obiceiul aici. Ești întrebată: ,,Serios?! Ai făcut toate astea pe degeaba?’’ Și apoi îți zâmbești: ,,I should have known better.‘’ Dar o iei de la capăt, pentru că nu te lasă sufletul de târgovișteancă. Și trudești din nou, mai ales intelectual. Pentru că de aceea ți-a dat Dumnezeu minte, iar părinții, gene bune. Și vrei să emulezi Vestul la tine, la origini.

   Culpabilitatea de a te fi realizat prin efort propriu nu își are rostul. Fiți fericiți, mulțumiți-i lui Dumnezeu pentru darul minții! Făina orbilor sau nu, acum s-a așezat. Și din această cenușă am renăscut și ne-am împlinit. Ne-am făcut familii. Avem copii reușiți care vor continua să își caute rădăcinile, mai ales atunci când le vor înțelege mai bine. Cu alte cuvinte, când se vor înțelege pe sine și vor deveni mai înțelepți… Este incredibil ce versatili sunt copiii românilor cărora de pasă de limba lor, de tradițiile și obiceiurile românești. Vorbesc mai multe limbi, își deschid mintea la posibilități și – la rândul lor – parcurg acea cale a iluminării.

   Lumina adevărului din noi… Lumina care vine din descoperirea că, oriunde te-ai afla, o parte, o mare parte din sufletul tău, întotdeauna va rămâne în Târgoviște.

 

Iuliana  RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…