De-a lungul vieții poposim în locuri care lasă o anumită impresie asupra noastră, locuri cu o magie anume, care trezesc în noi o gamă de sentimente: uimire, recunoștință, recunoaștere, melancolie, linișt și destupă sticluța cu amintiri sau creează momente noi, unice. As if by magic.
Ulița satului pe care mergeam cu mama, de Paște, la parohia din Gheboieni, să ascultăm slujba și, apoi, să ne înlănțuim într-o horă a credinței în jurul bisericii, la ceasul Înălțării lui Iisus la Cer și să spargem ouă roșii cu cei dragi. Răscoleam colbul cu pantofii noștri cei noi, de Sărbători, pentru că, pe atunci, ulița nu era asfaltată.
Sau drumul, în mare parte pietruit, la calle Virgen de la Paz, care unește Ronda la Vieja cu Ronda modernă, una maură, cealaltă contemporană. Acea arteră principală trece și peste el Puente Nuevo – acela pe care voiau să îl dinamiteze în celebrul roman ,,Pentru cine bat clopotele’’. Hemingway fusese corespondent de război în guerra civil. Același drum mergea și la Universitatea din Ronda, găzduită în el Palacio de Mondragón, care oferea cursuri avansate de spaniolă, prin Programa Internacional de Estudios de español. Când am intrat prima la interviu, pentru că nu se oferea nimeni altcineva… Un drum care nu aveam să știu exact unde va duce, pentru că eram copleșită de ceea ce vedeam: scări pe care se prelingea apa, pentru care maurii aveau un cult, puțuri în mijlocul unui patio andaluz, grădini suspendate peste Defileul de 100 m înălțime, în care creșteau granate, oleandrii, bouganvilla , iasomie și, mai ales, portocali, ale căror flori miroseau dumnezeiește. El Palacio de Mondragón din Ronda, o mini-Alhambră, respira istorie. Pe aici trecuseră Regii Catolici după ce îi bătuseră pe mauri în Granada și luaseră cheile Palatului. ,,Érase una vez”… A fost odată ca niciodată. ..
El Palacio de Mondragón
De fapt, drumurile sunt doar începuturi. Firul poveștii mai apoi se desfășoară ca de pe un fuior pe care torceau bunicele și străbunicele noastre, lâna. Aici și destinul are ceva de spus.
Apoi, aleile Peleșului sau ale Parcului Ghica, pe care le-am bătătorit de atâtea ori, ca interpretă la Simpozioane internaționale sau ca turistă, apoi ca femeie îndrăgostită și ca mamă, care își aduce copiii să se bucure și ei de asemenea locuri de basm…
Când pierdem busola un pic, aceste drumuri devin puncte de referință. El camino care merge spre Campillos, de la aeroportul din Málaga, mai lin decât întorsăturile nemaivăzute ale drumului tăiat în creierii munților, în roca de calcar, drum care poposea în Ronda… Sau el camino de Santiago, acela pe care îl împarți cu oameni de încredere și cu bunul Dumnezeu… Toate aceste drumuri rezonează cu noi, pentru că trezesc în noi memoria copilăriei sau a adolescenței, a primului job bine făcut sau al momentului în care ne-am îndrăgostit irevocabil. Toate aceste drumuri sunt căutări și regăsiri. Când ne este dor, aceste drumuri le parcurgem de mai multe ori, pentru că vrem să simțim din nou magia începutului. Le străbatem până când ne alinăm dorul și ne dăm seama că am găsit ceea ce căutam. Ne-am regăsit.
Într-un interviu cu un ziarist, întrebat ce înseamnă patria pentru el, NIchita Stănescu o descria ca „un dor de a sta locului’’. Realizarea că, după atâtea căutări, în suflet suntem acasă. Depărtarea apropie. Am ajuns, în sfârșit, la liman.
Hemingway, pasionat de corrida spaniolă , cu Antonio Ordóñez în Plaza de Toros de Ronda
Iuliana RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
