TÂRGOVIȘTENI ÎN SUFLET ȘI ÎN GÂND – Iuliana RICH – La gura sobei

Există ceva special în tăciunii mocniți ai focului din sobă, te îndeamnă la reflecție, îți aprind sentimente mocnite, latente, oarecum primitive (omul are puterea și iscusința de a face focul). De curând, o prietenă târgovișteancă a adus un meșter acasă ca să îi construiască o sobă de teracotă, ca pe vremea bunicii, așa cum se făceau odinioară și mi-a trezit acele amintiri care îmi sălășluiau în suflet de câțiva ani buni: invitația de la compania producătoare de role de carbură, Sandvik, în Suedia, primul meu trandafir oferit de Valentine’s Day de unul dintre directorii suedezi, la o masă cu directorii direct implicați de la COST și partenerii străini, pilotele de puf și fulgi din hotelul de 5 stele din centrul Stockholmului și atenția cu care ne-au tratat, interpretariatele de la gura sobei, într-un februarie cu zăpadă, când era mai frig la Târgoviște (îmi povestise mama la telefon) decât la Stockholm, zâmbetul de după interpretariate, semn al lucrului bine făcut…

Pentru o târgovișteancă abia trecută de 23 de ani, care crescuse în timp de penurie și de restricții de electricitate și gaze, Suedia iarna era un paradis. Totul se derula rapid și eu eram o altă persoană, când eram interpret. Mă transformam. Nu mai eram vulnerabilă, ci sigură pe mine. Mi-a dat Dumnezeu acest dar, cultivat, muncit, desigur, dar mi-a venit ca o mănușă. Acolo, în fața focului mocnit din fireplaces elegante, se hotărau producții de oțel și importuri de role, o lume a bărbaților, dar competenți, dedicați meseriei, directorul de la laminor și adjunctul lui, reprezentantul lui Sandvik din Suedia și cel din Austria. Era o iarnă geroasă și o excursie cu scop comercial. Atunci am auzit prima dată expresiile: ,,Privim lumea cu ochi atenți. Depinde însă dacă ne îndrăgostim sau divorțăm când vizităm un loc.‘’ Asta îmi spusese inginerul austriac. Și avea dreptate.

În iarna următoare soba de teracotă din dormitorul mamei nu mai făcea față temperaturilor scăzute și sufrageria în care dormeam era destul de rece. Ne învățasem cu plăpumi de lână, groase, înfofoliți peste măsură în flanele și șosete de lână toarsă, croșetate de mama, iar frigul acela a devenit epic în vremea comunismului, când mă pregăteam pentru examene  la un bec de 10-20 W. Când se opreau gazele, de multe ori fără să fim preveniți, când stătea mama peste noapte să fiarbă o supă de găină (de Gheboieni, pentru că puii de la ,,Polar’’ –  rezultatul a 3-4 ore de stat la coadă – erau costelivi și mai mult gheare), când ne adunam în fața sobei după școală, pentru a absorbi acea căldură sporadică… La ,,Ienăchiță’’ profesorul de chimie glumise, când m-a văzut punând mâna pe calorifer: ,,Vai ce mână caldă ai!’’ Eram îmbrăcați în salopete de schi la ore. Pe aceeași sobă incandescentă numai din când în când, creștea mama aluatul pentru cozonaci, iarna.

Mai era și focul mocnit de sub tuciurile cu magiun de la Gheboieni, din prunele culese din livezile patriarhale, foc în care mai arunca mama și câte un porumb rătăcit prin lan. Lângă bucătărioara de vară și casa bunicilor, focul slujea ca loc de povești cu tâlc și aduna țațele din sat care veneau să o vadă pe mama, fata preotului omorât la Canal, la Periprava, care locuia de mult în spatele Primăriei târgoviștene. Focul acela simbolic a fost martorul atâtor evenimente și a făurit destine. Mulți ani mai târziu, când am cumpărat casa din Ronda, în Spania, Paul a cerut meseriașilor să instaleze o chimenea închisă, acolo unde designerul neamț (fostul proprietar) amenajase un loc deschis. Această chimenea completa atmosfera rustică într-o casă, de altfel, modernă, cu încălzire centrală și aer condiționat. În balansoare sculptate, în lemn de nuc, admiram flăcările care ardeau lemnele de măslin.

La început, scânteia le alerta că vor fi mistuite. Apoi flăcările dansau nebunește, în nuanțe de roșu și portocaliu. La sfârșitul acestui ,,affair‘’ (poveste de dragoste) între semnul pământului (lemnul, crescut din rădăcină) și al omului (are aprinde focul), rămâneau tăciunii aprinși, de culoarea chihlimbarului, care continuau să ardă mocnit multe ore în șir, păstrând o căldură latentă într-un salon open plan. În fața acestui foc, rememoram pe cei dragi și promiteam că voi avea grijă de familia mea, așa cum –  cândva – a avut și mama grijă de mine.

 

E poza din fața focului, dintr-o casă de oaspeți a firmei Sandvik, în Suedia, care rămâne poza favorită a soțului meu…

 

Iuliana RICH e „târgovișteancă în suflet și în gând”, chiar dacă trăiește, de mulți ani, departe de orașul ei…