TÂRGOVIȘTENI ÎN SUFLET ȘI ÎN GÂND – Iuliana RICH – La confluența dintre ape

Partea a doua 

 

În fiecare an, în Córdoba, Sevilla și Ronda se organizează spectaculare concursuri florale în patios luminoase, specifice Andaluciei. Ghivece din ceramică de Alhaurin sau Coín, încărcate de flori, sunt suspendate de pereții vopsiți în alb pentru a reflecta arșițele de 44-46 grade Celsius din timpul verilor cu apusuri roșii ca focul. Mușcate ochioase, roșii sau grena               (gitanillas), garoafe parfumate, adelfas în tonuri de alb, roz și ciclam, trandafiri de fițe și pletoase bouganvillas care se cațără pe balcoanele de fier forjat care se încing la soare și, mai ales, iasomiile albe care miros dumnezeiește și cele albăstrui, fără miros, dar la fel de decorative… Fântâni interioare și trepte pe care se prelinge apa, fără de care nimic nu ar exista, pești aurii în havuzuri care răsună de clipocitul apei și povești cu Șeherezada, cadâna care spunea câte o poveste în fiecare noapte sultanului, pentru a putea trăi…

Presărate peste tot, la răcoare, restaurante con carácter care știu că străinilor le place tradiționalul, arta, culoarea, unde los camareros pot memora nu știu câte feluri de mâncare și nume de tapas preparate al pil-pil (cu ardei iute, în uleiul sfârâitor), a la plancha (la grătar), en horno de leña (în cuptorul alimentat cu lemne de măslin) și în multe alte feluri; gastronomia culinară e ridicată în Spania la rangul de artă.

La Mezquita de Córdoba cu arcadele ei întortocheate și de unde întreaga lume arabă era condusă între secolele X și XIII nu dezamăgește. Stilul cordobés se regăsește nu numai în arta construcției și a mozaicului, ci și în grădini și bijuterii. În Ronda vin artiști din Buenos Aires ca să picteze defileul el Tajo, los patios andaluces și casele albe răspândite pe străzi pietruite și spălate vara cu detergent, ca să mai alunge colbul drumului și să facă loc meselor pentru turiștii înfometați. Specialitatea culinară, rabo de toro, este căutată, dar nu sunt suficienți tauri (chiar dacă plaza de toros de Ronda a fost lăcașul în care Pedro Romero a inventat regulile corridei moderne), din a căror coadă să se facă o un estofado (o carne tăiată în bucățele și marinată în vin) pentru grupurile de sute de asiatici veniți la prânz în comedores típicos de Ronda.

În Ronda ne-am simțit acasă și ne-am adaptat traiului spaniol. Nemții, britanicii și alte naționalități europene, mai învățați cu Spania (ca și foștii proprietari ai casei pe care aveam să o cumpărăm, denumită de noi apoi Casa Iuli), o luau mai despacito. Încetișor, comandau mai întâi o bere (una cerveza grande) și împărțeau între ei tapas și media raciones, pentru a disfruta în voie la cocina (bucătăria) spaniolă. Mai versați, unii cumpărau și case mai mici, pe care le renovau, le extindeau și, astfel, își asigurau capitalul din care trăiau ani în șir, într-un pueblo andalu’ sau altul.

Andalucía însă vibrează în pași de flamenco și în ritm de guitarra clásica española, când dintr-o dată, chiar pe neașteptate, se ridică un mesean și bate din palme în ritmul tipic al unei sevillana sau al unui flamenco ranchero puro, atrăgându-i și pe ceilalți într-un dans de o profunzime fără egal, într-un oraș unde se sărbătorește el festival nacional de cante flamenco și Gala folclórica internacional. Cum să nu vrei să fii parte din această comunitate unică, de o aroganță identitară fără egal?

Am continuat să ne integrăm. Paul el padre (soțul meu englez) era director executiv în Rouge Steel (prima fabrică de mașini)  a globetrotter, așa că m-am ocupat eu de educația copiilor noștri. Regla número uno: no le hables en inglés. Castellano only. În trei luni, băiatul nostru Paul (el hijo) vorbea el andalu’ de la calle, adică un castellano mai leneș și mai șmecher, potrivit caracterului localnicilor pentru care (ca să îl citez pe soț) every day is a holiday.

Pe toată valea Serraniei de Ronda, din San Pedro (între Marbella și Estepona) și până în Grazalema, se serba ceva (aproape) în fiecare zi. De la maratoane, concursuri de ciclism și motociclism, în care participanții plecau din Málaga și urcau coasta muntelui răsucit în serpentine amețitoare, până la zile de gazpacho, paella, sangría, anghinare, creveți, vin, bere, magdalenas, cafea, ceai, cât poate cuprinde imaginația cuiva familiar cu saber vivir. Arta de a trăi… După siesta din timpul verii, barele de tapas și restaurantele erau atope (pline) de turistas și localnici dornici de fiesta.

La un eveniment cultural care se desfășura în sala de conferințe a Catedralei Santa María Mayor, unde fusesem invitată de Daniel, profesor și consilier pe teme de turism pentru Primărie, m-a remarcat directorul Colegiului semi-privat al băncii Unicaja. Faustino era profesor de istorie și jurnalist. A doua zi, când m-am dus să o înscriu pe fata noastră în al doilea an de colegiu spaniol (Kati avea 13 ani și deja îl studiase pe Cervantes), Faustino mi-a propus să organizez și să predau la clase bilingve. Era ceva unic în Ronda. Predam engleza copiilor de la 3 la 16 ani, în laboratorul de limbi. Faustino era pedant: în sezoanele mai reci purtam halate albe peste îmbrăcăminte, halate care îmi aduceau aminte de chimiile studiate pentru prima licență, la București. Am învățat să servesc micul dejun pe la 10, în pauza de dimineață, cu ceilalți profesori: un desayuno andalu’ cu pâine, ulei virgin de măsline și roșii tăiate felii. Am cunoscut oameni interesanți, am citit mult în spaniolă, am predat și serile și am început să aparțin unei comunități interesate în ceea ce îi puteam dărui: schimburi lingvistice și home stay cu Bassaleg Comprehensive din Newport și King George V international bilingual school din Hong Kong, grupuri folclorice românești precum                 ,,Columna”  din Zalău și ansamblul artistic al regretatului maestru Dumitru Fărcaș (pe care    l-am invitat și la noi acasă) și grupul irlandez ,,Absolutely legless’’…

Ca să existe oportunități, trebuie să ai ochi să vezi și minte să le creezi, curaj și pasiune pentru a le duce la îndeplinire. Siguranța lingvistică m-a ajutat să înțeleg mai bine oameni și culturi, chiar dacă uneori aprofundarea lor a însemnat și realizarea că, aflată la confluența dintre trei civilizații, nu voi găsi numai aur, ca descoperitorii de comori, ci și un depozit de reziduu (o birocrație și o tendință spre însușirea a ceea ce nu le aparține de drept) care datează din epoci anterioare. El museo del bandolero (al bandiților care îi jefuiau pe trecători și pe cei bogați) din Ronda stă mărturie. Această însă este o altă poveste.

Ronda în toată splendoarea ei

 

Iuliana  RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…