TÂRGOVIȘTENI ÎN SUFLET ȘI ÎN GÂND – Iuliana RICH – „HAI SĂ ÎȚI ARĂT ROMÂNIA DEȘTEAPTĂ, SELINA!”

(Newport, Maindee primary, 2015)

 

Deunăzi, m-a rugat directoarea școlii să îi țin locul unei colege care predă unei clase de copii cu dificultăți serioase de învățare. Am lucrat cu elevi autiști, pe spectrum, savant skills, Down Syndrome, ADHD… Acești copii au nevoie de foarte multă răbdare și înțelegere. În plus, trebuie să aibă încredere în tine, iar încrederea nu se construiește într-o zi sau două. Și mi-am adus aminte de mama, care, în afară de grade, specializări și cursuri de tot felul, avea o infinită răbdare și dobândise o experiență extraordinară pentru a lucra cu acești copii. O profesoară ca mama mea trebuie să fi fost o adevărată binecuvântare. În afară de pregătirea academică, experiență, răbdare, pasiunea sinceră și altruistă de a-i ajuta pe copiii de la școlile speciale, mama mea era OM. Un om deosebit, o ființă extraordinară…

 

Pe atunci, sporurile la salariu nu erau acordate pe meritul că unul sau una asistase la un curs sau la o lecție predată la o altă școală sau pentru că plecase în străinătate să vadă cum se predă acolo, ci pentru o dedicație extraordinară în a schimba viața unor copii cu handicapuri severe. Pe vremea când școlile nu se voiau așa de inclusive ca acum, ci se făcea distincția super logică și importantă: acești copii au nevoie de suport 1:1 și de clase mici în care profesorii să se poată ocupa cum trebuie de ei și să aprecieze fiecare semn de progres ca o piatră de hotar. Pentru că, degeaba faci cursuri, training și proiecte în Provocările digitalizării, Wellbeing, Artă și creativitate, Outdoor School, Teacher Shadowing și joci ping-pong cu ideile altora care au mai făcut asta înainte, în Marea Britanie, Grecia, Spania, Suedia, Turcia, dacă nu aplici ceea ce ai văzut că funcționează, ținând cont de specificul clasei tale, zi de zi. Dacă nu te reformezi pe tine în primul rând și, apoi școala, programul de învățământ, mentalitatea ta de a ,,împrumuta” idei de la inițiatori, dar nu a duce lucrul până la capăt, pentru că nu ai înțeles conceptul. Prioritatea trebuie să rămână copiii, mai precis, educația lor. La ce ți-a ajutat trainingul, certificatul, patalamaua, dacă nu ești în stare să produci acea schimbare în bine în viața unui copil? Să înțeleg că nu exista învățământ de calitate în România înainte de aceste proiecte europene cu fancy names, care nici măcar nu mai sunt traduse în românește? Spun asta ca lingvist cu peste 30 de ani de experiență.

Ideile vin și pleacă, unele funcționează bine cu dinamica clasei tale, altele nu. Anumite intervenții pedagogice îi folosesc unui copil, dar nu altuia.  Să avem  discernământ!  Trebuie asumat rolul proactiv nu de imitator, ci de cadru didactic implicat în aplicarea acestor noi concepte în clasă, spre binele elevilor.

Cu ani în urmă, în Marea Britanie copiii erau lăsați să meargă din clasă în clasă, așa, born free, fără reguli de niciun fel, nici măcar de ortografie. Experții au decis că fusese o greșeală. Apoi – viceversa – când fata mea avea 6-7 ani, li se dădeau teste serioase de matematică și engleză. Alți top specialists au decis că îi stresaseră pe elevi și s-a renunțat și la ele. Nevertheless, acum, de 2 ori pe an, copiii din primară sunt testați în format digital, la matematică și engleză. Dacă pică Internetul sau copilul de la țară sau cel de la școala specială nu are laptop sau Mac acasă sau deprinderi digitale, adios rezultate bune. În disperarea raportării performanței, este uitat fair play-ul. Acum vreo doi ani mi-au testat un elev autist de 3 ori, pentru că luase cea mai mare notă la matematică din anul lui. Am considerat asta un afront personal.

Sunt și cazuri în care unele răspunsuri sunt memorizate și apoi (cum spune soțul meu) regurgitate la teste, ca să ,,dea bine’’ pentru școală.  Notele devin subiective. ,,Mânăreala‘’ rezultatelor nu îi face pe copii mândri de ei. Dimpotrivă, îi învață numai că există o cale mai ușoară de a lua note mari, aceea fără efort. Ojo, Târgoviște! Authentic learning, învățarea autentică hands on, în  noul format care determină noile programe școlare, mai întâi trebuie înțeleasă și apoi adaptată potrivit nevoilor elevilor. Degeaba desenăm și colorăm white hat, yellow hat, red hat, green hat… care exprimă sentimente, creativitate, aspecte pozitive și negative, informații de facto sau de tipul ce ar fi schimbat elevul dacă era retestat și alte reveniri care țin cont de pupil voice, dacă copilul nu a înțeles întrebarea.

Traffic lights, a star and a wish? Bietul copil are nevoie să înțeleagă mai întâi ce i se cere. Degeaba desenăm Debono hats/ pălării cu copiii, dacă ei nu știu tabla înmulțirii și să citească. Nu îi angajăm în procesul învățării pentru că le cerem să facă mai multe proiecte, să dea copy and paste, ci pentru că îi inspirăm, pentru că le creăm mediul propice pentru a învăța. Și, mai ales, nu le predăm bine pentru că vine inspecția, ci pentru că ne iubim meseria și pentru că avem o responsabilitate pentru modul în care cresc și învață elevii noștri. Modelăm oameni.

Asta îmi amintește de vremea când predam cursuri de spaniolă și matematică  studenților de la 16 ani în sus pentru Primărie. Șefa de la Adult learning pe provincie, căreia soțul meu englez (președinte al Centrului de inginerie pentru Țara Galilor, adviser pentru Business și Engineering School la Universitatea din Cardiff și consultantul Comisiei care aviza aceste programe școlare), o poreclea ,,the gower lighter‘’ (adică ,,farul călăuzitor’’). Tipa avea o funcție politică în Partidul laburist și ne amenința cu moderări și inspecții de tot felul, mai ales aceea a lui ESTYN, adică inspecția supremă, a Maiestății Sale. Mamă ce intrau cei cărora nu le plăcea și nu aveau har să predea, în priză! Ce frică le era! Și-atunci le spuneam: ,,Trimiteți-i la orele mele! Le datorăm elevilor noștri (copii sau adulți) acest respect. În fața lor avem responsabilitatea de a-i inspira să învețe temeinic. În fața Inspectoratului, să le demonstrăm rezultatele învățării.” Așa că ESTYN venea la orele mele, în timp ce clasele de spaniolă ale colegilor din Madrid sau Madeira se închideau rând pe rând, pentru că studenții lor  „emigraseră”.

Rezultatele educației se văd după mulți ani și, de aceea, efortul trebuie să rămână constant. La fel și dragostea pentru meseria de dascăl. Dacă educația se face la o școală paralelă, cea a meditațiilor, ce fac bieții părinți care nu își pot permite asta? Dar bieții copii? Numai elita cu mijloace financiare are dreptul la educație? Aud că parametrii s-au cam schimbat și că nu mai există standardele de odinioară, că unii elevi nu amenință măcar cu pedigree-ul intelectual, ci cu banii sau funcția părinților.

Ce fel de societate mai este aceasta? A pilelor, sau a meritocrației? Îi felicit pe toți profesorii care au vocație de dascăl, care nu se duc la ore pentru reputație sau sporuri la salariu, aceia care o fac pentru că își iubesc meseria și iubesc copiii. Când (în mai 2016 ) – ca inițiatoare – am adus-o pe Selina Wells de la Interlinking Cardiff, Guvernul velș, cu programele Erasmus la Târgoviște, programe care se derulează în continuare, m-am gândit în primul rând la MAMA. Profesori ca dânsa meritau să vadă lumea, să învețe. Acești oameni care merg the extra mile fără să se aștepte la ovații sau retribuții financiare, acești profesori și teaching assistants, care produc schimbarea și sunt o constantă în viața elevilor lor. Acestor cadre didactice care îi învață pe copii până și cum să țină o furculiță, să articuleze cuvinte, să meargă, să se bucure de singura viață care le este dată și, mai ales, să trăiască cu demnitate, independent, le doresc multă putere de muncă și mult succes în continuare. Meritocrația de aici începe, nu de la milele călătorite, nici de la patalamale afișate pe Facebook.

În efortul disperat de a deveni profesori europeni, să nu uităm the good old fashion principii ale pedagogiei pe care o învățaseră la facultate părinții noștri și pe care am avut fericita șansă de a o învăța și eu și fratele meu (acum profesor universitar la Edwardsville University, în Illinois), studiind la Universitățile din București. Aceste valori educaționale nu se vor schimba. Standardele bunei educații au rămas aceleași. Profesoria nu este un showbusiness, nici oportunitatea de a fi vedetă, ci o trudă zilnică cu copiii, copii pe care avem responsabilitatea să îi modelăm în oameni adevărați. Pentru asta trebuie să fim inițiatori, nu imitatori. Doers, not talkers…

În poză: Selina Wells și eu, celebrând la Târgoviște, în mai 2016, începutul programelor Erasmus cu Guvernul velș și partenerii acestuia… 

 

 

Iuliana RICH e „târgovișteancă în suflet și în gând”, chiar dacă trăiește, de mulți ani, departe de orașul ei…