Deunăzi am luat un buchet de frezii din maldărul de flori din supermarket. Vindeau flori de toate culorile și de toate felurile, dar delicatele, misterioasele frezii îmi aduc aminte de studenție. Mai precis, de examenele universitare care se încheiau undeva prin februarie, când trosnea gheața în Polizu, sub cizma mea de studentă la Inginerie chimică, în București.
Am ridicat buchetul de frezii de culoare grena și l-am mirosit cu dor, cu intensitatea dorinței de a putea retrăi acele momente de tinerețe. Revăd țigăncile strigând, invitându-ne să le cumpărăm florile afișate pe tarabele colorate. Garoafe, trandafiri, dar mai ales frezii cu miros îmbătător, amintind de clime mai calde, unde seara se așterne cu un apus ca focul, ca cel din serile de vară din Ronda, unde am avut o casă, un hogar (un alt ,,acasă’’) timp de 20 de ani… Sau în Gran Canaria…
Freziile semnalau sfârșitul examenelor de matematică, fizică, fenomene de transfer și atâtea tipuri de chimii cât cuprinde imaginația, al nenumăratelor laboratoare unde titram soluții și le măsuram concentrația, verificam eutectice și desenam atâtea grafice, cât să ne ajungă o viață întreagă. Cântăream, la Mineralogie, un produs ars în cuptor, de zeci de ori, până la ultima zecimală posibilă.
Freziile însă erau simbolul reușitei, pentru că mă răsplăteam eu însămi pentru rezultatele obținute. Îmi păstrasem bursa integrală 1, puteam ține capul sus. Acum câteva zile, o prietenă profesoară, o fostă colegă de breaslă de pe vremea când predam engleza elevilor de la bilingvi și de la matematică-fizică la Colegiul Național ,,Ienăchiță Văcărescu’’ m-a întrebat ce flori să îi cumpărăm altei prietene bune, care ne invitase la masă, la prânz. Eram la Târgoviște. ,,Ia-i frezii!’’, i-am spus eu și, involuntar, am ridicat un buchet în culoarea mea favorită. Și tot involuntar le-am mirosit esența. Dulce, ca în povestea Șeherezadei, delicată ca ea, prințesa înrobită care înșira poveste după poveste pentru Sultanul amator de emoții tari… În fiecare noapte, Șeherezada începea o poveste nouă, pe care o termina însă noaptea următoare. Poveștile sale erau atât de captivante, încât sultanul aștepta cu sufletul la gură să le afle sfârșitul. Pentru că tâlcul poveștii toarsă ca pe fuior de Șeherezada este întotdeauna la final. Putem bănui, anticipa, finalul ne poate surprinde. Ca și destinul… Echilibrul între noaptea petrecută în compania frumoasei femei care povestește ca să se salveze și ziua care promite un nou început este, de fapt, fragila balanță dintre un bărbat și o femeie.
Tot atâtea emoții și în cupola unei flori… Freziile care se iveau pe furiș în gălețile vânzătoarelor din Polizu începeau o primăvară în sufletul meu de studentă, semnalau începutul speranței, nu al nostalgiei. Ne legam de orice moment pentru a fi fericiți, un film la cinematografele din centrul Bucureștiului, un prânz la ,,plimbă tava’’ la Intercontinental sau o prăjitură la ,,Capșa’’, ,,Jane Eyre’’ văzută și revăzută, eroii lui Dickens și, mai ales, Scarlet O’ Hara, frumoasa aristocrată din Sud care abia la sfârșit își dă seama că merită un bărbat adevărat, care să o intrige și – ca și ea- să nu se supună convențiilor societății. Mici plăceri și capricii într-o lume care se scufunda odată cu un conducător din ce în ce mai avid de putere, de adulație, o lume în care pretindeai că ai libertatea de a face ce vrei, dar nu știai cât de departe îți permitea sistemul, frânghia psihologică, să trăiești. Erai adus la ordine.
Mirajul freziilor a rămas același și în alte două țări în care am trăit și trăiesc, o punte peste ceea ce a fost mai puțin alterat, o trăire, un sentiment, o speranță, un crez și, ceea ce dedusesem din romane și filme, că poate fi viața. Trăirea însă este mai adâncă atunci când te reîntâlnești cu ea. Vine cu o întreagă filosofie de viață. Ne abținem însă să îi stricăm magia, pentru că, altfel, ne părăsește. ,,Sunt un fir de praf, gata de orice’’, îi mărturisește Kemal (sensibil interpretat de actorul Özcan Denis) iubitei, în filmul turcesc ,,Apă și foc’’. ,,Vântul mă răscolește și mă poartă spre nori. Mă amestecă cu stropi de ploaie care cad peste tărâmuri necunoscute. Sunt un fir de praf. Sunt prizonierul soartei.”
Iuliana RICH e „târgovișteancă în suflet și în gând”, chiar dacă trăiește, de mulți ani, departe de orașul ei…
Facebook
WhatsApp
TikTok
