Ne învăluie toamna în culorile ei strălucitoare, intensificate de sentimentul că totul este trecător. O ultimă ocheadă, o ultimă atingere, o ultimă miasmă… Ne aducem aminte că nu suntem nemuritori dar, atâta vreme cât putem simți natura, auzi foșnetele frunzelor de sub pasul nostru grăbit, vedea paradisul din fața ochilor, spectacolul toamnei, ne răsfățăm.
Mi-am făcut un obicei din a mă duce la școală pe jos. E-adevărat că m-am uitat la început la app-ul care îmi spunea câți pași am făcut, apoi la ceasul care îmi calcula timpul pentru a face acei pași, dar repede am uitat de toate aceste variabile măsurate de tehnologiile la îndemână, pentru că m-a emoționat spectacolul toamnei. Pădurile de foioase devin toamna adevărate picturi impresioniste. Fagii, stejarii și gorunii trec de la verde la galben și apoi la brun, frunzele mestecenilor, paltinilor, teilor, sălciilor, plopilor și alunilor se desprind galbene, zada în galben aprins, cireșii se transformă în vâlvătăi roșii, la fel și frunzișul murilor, iar aninii trec direct de la verde intens la brun închis. Căldura soarelui scade în intensitate. Pigmenți roșii și violeți… Taninii dau culoarea maro. Roșul intens protejează frunza . Natura este incredibilă!
Atâta frumusețe! De treci codrii de aramă…
Toamna îndeamnă la reflecție, mi-aduce aminte de începutul școlii și de plopii de lângă piața mare, de toți ,,foioșii‘’ care își scuturau frunzele peste trecătorii grăbiți, de sălciile pletoase de pe malul Lacului Chindia și de brândușele culese pe drumul de întoarcere de la culesul recoltelor de la Viforâta. De emoțiile pe care le-am simțit când am început prima licență, în Polizu, la București… Fata mamei, neobișnuită cu lumea, stătusem cu una din mătușile din București (cu doctorat) la coadă la înscriere la examen. ,,Din nouă facultăți, oi intra tu la una!”, a exclamat enervată mătușa. Doamne, ce lungi erau cozile acelea și la Tehnologie chimică organică eram 9 pe loc. A urmat apoi elația mediilor mari, dar înstrăinarea de tot ce îmi era familiar și maturizarea au fost o altă istorie. Mama mereu își aducea aminte cum mă lăsase în amfiteatru, într-un costum taior de culoarea untului, cu emoții care parcă îmi stăteau în gât, asigurând-o însă că totul va fi bine. Apoi, bocancii de armată care spulberau frunzele toamnei pe aleea care conducea la Politehnica de pe Splai, tunica aceea în care mai încăpeau două ca mine… Pentru că era obligatoriu să ne antrenăm în folosința armelor chimice, în cazul vreunui atac armat. Când am tras prima dată cu pușca, gradatul mi-a strigat: ,,Domnișoară, nu țineți pușca la sub braț ca pe o poșetă!’’ La țintit din fericire eram mai pricepută.
Și acum caut castane. Din nefericire, castanii de lângă noi, aici, în Țara Galilor, își pierd roadele repede, iar buzduganele sunt strivite de mașinile celor care nici măcar nu le iau în seamă. Dar eu tot mai caut. Caut copilul din mine care le strângea de pe Bulevardul Castanilor, de la un capăt la altul, până ajungeam la Gară. Atât de departe mergeam. Nu știam altă lume. Este tocmai această trecere (înregistrată de registrul coloristic al toamnei), cea care ne cucerește. Chiar dacă frunza moare, renaște în atâtea nuanțe și culori până își dă sfârșitul. Nu renunță ușor. Dacă tot moare, va oferi acest show unic ai cărui spectatori suntem noi. Și atunci, între app-uri și steps, am încetinit pasul, ca să mai simt toamna. Să îi aud foșnetul. Să îi simt adierea. Să îi văd paleta de culori. Să miros ultimii trandafiri care strălucesc și mai tare, de parcă știu că le este aproape sfârșitul. Chiar dacă e ,,vremea rozelor ce mor’’, cum spune poetul, emoțiile încercate vor dăinui. Toamna este rodnică. Prietenele mele (târgoviștence ca și mine) au recoltat bunătățile din grădini. Strugurii aceia tămâioși de pe Calea Câmpulung, din care mama făcea must și vin… Ardeii capia și gogoșarii din borcanele din cămara casei din spatele Primăriei… Zacusca numai în România are acel gust grozav ferecat în borcan. De aceea, l-am căutat în pimientos asados (ardeii capia copți și cojiți, la borcan) și memelada de membrilla (marmelada și dulceața de gutui) în Spania. Gutuiul din curtea casei din Ronda… Strugurii albi (tot tămâioși) care nu se coceau suficient până la sfârșitul lui august (când trebuia să ne întoarcem, la sfârșitul vacanței, la școlile din Marea Britanie), pepenoaicele care îmi aduceau aminte de camioanele cu pepeni și cântarele pe care erau aruncați fără frică de vreo boală contagioasă… Migdalele provenite din copacii pe care se oferise să mi-i taie vecinul spaniol (arhitect la o altă primărie, din Jimena del Libar), care mirosise banii de la Uniunea Europeană, bani care promiteau să vină mulți ani, până i se făceau mari copacii de fistic (acum la modă), copaci care nu puteau să împartă același soare cu migdalii noștri… Migdale rumenite în tigaie, cu sare… Nucile de la un nogal enorm, tot în Spania, care amenința să se reverse peste casă… Smochinele cu gust dulceag, persimoanele de un portocaliu incredibil și pline de vitamina C și rodiile pe care le număram în fiecare an, în grădina casei din Spania, pentru că granada este un fruct pretențios… Prunele tuleu de la Gheboieni din care făceau mama și o altă mătușă de la București, gem de prune, în tuci suspendat pe focul din bătătura casei bătrânești… Culesul porumbilor de pe vâlcea, pentru a-i pune la fiert sau pe tăciunii aprinși… Dusul la biserică, tot la Gheboieni. nu pentru spectacole de Ziua Recoltei, ci pentru a aprinde lumânări la mormintele bunicilor și pentru a ne aduce aminte că, deși trecătoare, viața merită trăită… Cu bune, cu rele…
Trebuie să ne bucurăm de fiecare moment. Toamna transmite fericire prin unicitatea culorilor și a emoțiilor pe care ni le inculcă. Ca și anotimpurile, și oamenii se schimbă. Schimbarea este o constantă. Dragostea însă este eternă. Iubesc covorul multicolor de frunze pe care îl așterne toamna, amurgurile intense, adierile de vânt amintindu-ne de verile care au trecut. Îmi iubesc amintirile și oamenii care fac parte din ele. Trăiesc din nou cu fiecare emoție pe care o împărtășesc cu toamna. Și mă gândesc la Plutarh: ,,În oamenii frumoși, este frumoasă și toamna’’.
Iuliana RICH e „târgovișteancă în suflet și în gând”, chiar dacă trăiește, de mulți ani, departe de orașul ei…
Facebook
WhatsApp
TikTok
