TÂRGOVIȘTENI ÎN SUFLET ȘI ÎN GÂND – Iuliana RICH – EL ALMA

Când ne despărțim de o casă, o parte din sufletul nostru rămâne în ea. Sigilat pe veci… Ca atunci când intri într-o biserică și simți trecutul celor care au trăit în acel loc. O stare spirituală transcende prezența ta fizică. O biserică veche îți trezește amintiri, dar și un sentiment de déjà-vu.

Am fost privilegiată, am copilărit în Târgoviște, între Centrul vechi și casele monumentale unice și ruinele Curții Domnești. Parcul de la Primărie era locul meu de joacă. Când am vândut casa mamei din spatele Primăriei, am vândut (inevitabil) cu ea teii din curte (care și în iunie, anul trecut, miroseau dumnezeiește), leagănul din curtea casei și magazia unde se afla sania care ne fusese bun tovarăș de peripeții pe panta care coboară spre statuia lui Vlad Țepeș, din Parcul Chindiei. Tot cu ea s-au dus și liliacul bătut (alb și mov) și micșunele mamei. Icoana cu Cina cea de taină și cea cu Botezul Domnului în râul Iordan au ajuns la Gheboieni, în casa bunicilor, dar carnețelul cu rețetele de prăjituri ale mamei a dispărut cu desăvârșire. Ca și o grămadă de alte lucruri….

Cu timpul am realizat că setul de argint de linguri, cuțite și furculițe, plăpumile noi de lână, mașina electrică de cusut și chiar covoarele odinioară sortite de mama ca ,,zestre a Ilenuței‘’ (cum le spunea dânsa în glumă), bibelourile și întregi garderobe, toate acestea nerecuperate (pentru că mă căsătorisem cu un englez) nu ar fi substituit nicidecum întregul, acel ulcior din toate cioburile de suflet adunate în mintea mea: memoria copilăriei și a oamenilor care mi-o făcuseră frumoasă. Mama, o sufletistă… Ambiția tatei… Joaca cu Sorin, fratele meu… Prietenii de școală… Profesorii și alți oameni de cultură și de bun simț care mi-au însoțit pașii în Târgoviște… Din acel ulcior de suflet am băut de ani de zile.

Sufletul – el alma – acel suflet care mocnește în noi este trezit din când în când  (precum  jăraticul din foc) de o miasmă  (ca aceea a florilor de tei sau a mărgăritarului), un gust de acasă, un cuvânt sau o baladă (cea a lui Ciprian Porumbescu, interpretată la vioară lângă Biserica Neagră, în Brașov)… Trăiești din nou pentru că acel moment îți conferă o identitate numai a ta și pentru că te ține viu/e, alert, simțind, vibrând.

Mult mai târziu istoria s-a repetat oarecum cu o altă casă, într-o altă țară, cu aceleași veri toride și pepeni uriași, unde am cultivat flori care mi-au adus aminte de acasă (trandafiri de piatră, el rocío, ,,roua care cade dimineața’’ și lămâiță)  și am ascultat adesea șipotul râurilor năvalnice în Grazalema (ca la Sinaia ), unde m-am scăldat într-o mare care îmi aducea aminte de vacanțele de vară de acasă. Și am realizat că vor mai trece ani până când voi fi gata să adaug noi amintiri în caietul vieții, amintiri despre oamenii pe care i-am cunoscut, colegi de Universitate sau profesori, ca și mine, alți oameni de cultură care mi-au fost alături în momente cheie. Oameni de la care am învățat o altă limbă și am cultivat obiceiuri care sunt o prelungire a celor de acasă… Obiceiuri latine de la Trajano (din Sevilla) încoace…

Ne rupem cu oarecare dificultate de un obiect la care ținem, ca apoi să ne dăm seama că acel obiect făcea parte dintr-un ansamblu. Nu venea singur, ca simplă posesie, ci cu o poveste a lui, poveste legată de oameni și locuri.Tocmai acea poveste este cea care merită păstrată și luată cu noi, oriunde ne aflăm. Ca să cultivăm aceste amintiri, această poveste a vieții, trebuie însă mai întâi să o trăim. Să ne asumăm riscuri. Să suferim din când în când. Să fim în stare să ne păstrăm identitatea și bunul simț și să rămânem oameni. Să rămânem ,,noi’’.

Mi-aduc aminte când soțul meu a hotărât să cumpărăm casa din Spania, acum vreo 20 de ani. Ronda îmi aducea aminte de copilărie. Până și cazanul de la baia de lângă patio-ul interior (deși de marcă nemțească) îmi aducea aminte de cel de acasă. Iasomia, lămâița și strugurii din grădină mi-aminteau de mama și de grădinile de pe Poet Alexandrescu sau de pe Calea Câmpulung. Nucul enorm era ca cel din livada din spatele casei din Gheboieni, satul mamei.

 

Când am avut șansa să le cunosc pe Mariloli (vecina mea de bloc, ea la apartamentul 3 H și eu la 6 G, pronunțat gutural) și pe mătușa ei, Sra. Lucia, o doamnă mayorcita care avea probleme cu inima și era mică de statură și fragilă, dar avea un suflet de aur, conexiunea era deja făcută. Interesul meu avid pentru limbi străine, licența pe care am terminat-o în Spania prin cursuri de español avanzado cu Programa Internacional de español, în Palacio de Mondragón de Ronda, o mini-Alhambră, unde Regii Catolici (Isabela de Castilla și Fernando de Aragón) au făcut escală după ce au cucerit Granada, cursurile de engleză predate acolo și programele bilingve implementate cu școli din Marea Britanie și din Hong Kong, m-au ajutat să mă simt acasă. Soțul a văzut procesul ca un ,,pionierat’’, cu spiritul englezului în permanentă căutare, ajuns la vârsta la care își poate permite acest lux.

Pentru mine, a fost o cu totul altă poveste. Una de suflet…

 

Iuliana RICH e „târgovișteancă în suflet și în gând”, chiar dacă trăiește, de mulți ani, departe de orașul ei…