It’s D-day again. Da capo. Vacanța de jumătate de trimestru în Țara Galilor (Anglia e mai posh și elevii au vacanță o săptămână mai devreme)… E clar că Bristol airport (cu parcarea în renovare și sensuri giratorii care te trimit de la short stay la drop&go printr-un labirint derutant) nu mai face față. Pe autostradă a avut loc un accident și timpul de așteptare în mașină se prelungește. Niciodată nu am fost mai fericită ca acum, când am trecut peste podul The Prince of Wales – cel care face legătura, pe fluviului Severn (cu a doua cea mai mare maree din lume), între Wales și England. De acolo, numai lumini de trafic roșii, ezitări și schimbări de benzi anapoda… O Toyotă mică albă a trecut de la dreapta la stânga de câteva ori, peste trei benzi, câteva secunde. Noroc că șofează bine fata noastră, Kat. Mașini trase pe marginea drumului, TIR-uri, transporturi de combustibil și traffic control care limitează viteza, deși am trecut de mult de zona unde se petrecuse accidentul… Precum Cruella de Ville, unii șoferi se zgâiesc la ce trebuie că a fost, deși nu mai e nimic de văzut.
Odată ajunsă în aeroport, mă despart de Kat repede, ca să prind avionul. Plătesc 10£ pentru fast track, dar angajatul aeroportului mă trimite la controalele generale de securitate. Bani azvârliți, haos… Nu mai au tăvi, li s-a blocat sistemul care le împinge tăvile pe dedesubt. Îmi dau una, până la urmă. Dar cu bagajul de mână ce fac (am plătit pentru îmbarcare prioritară și loc pe coridor)? Îmi dau seama că valijoara de mână nu a ajuns la capătul celălalt. O caut frenetic. A rămas în urmă, pentru că nu avuseseră tăvi pe care să le punem pentru controlul de securitate. Mă rog de șeful lor să îl recupereze. Îmi trimite unul. Wrong colour, deci nu e al meu. Se duce din nou prin cordoanele de securitate, înăuntru și, în sfârșit, îl găsește. Îl pune pe banda rulantă și bagajul meu trece cu brio. Thank God... Îmi zâmbește victorios și eu îi mulțumesc.
Am uitat și de parfumuri și de ginul de tangerines (glumesc) din duty free. O angajată a aeroportului îmi aduce geanta cealaltă, care o luase razna, de pe unica tavă disponibilă. Îmi spune că nici nu s-a afișat poarta de îmbarcare, deși mai sunt numai 40 de minute. But who counts? Angajaților companiei de zbor Ryanair le place să ne țină cu sufletul la gură. Avionul de Germania e întârziat din cauza vântului. Și eu care îmi făceam probleme din cauza zăpezii din București și din restul țării!
Mă împiedic de cizmulițele Ugg ale unei adolescente care stă pe jos în zona de așteptare, cu grupul ei. Full peste tot, dar au păstrat un afișaj-două pentru porțile și timpii de îmbarcare. Mă simt provincială cu flanelul, șalul și hăinuța mea ușoară de blană. Să nu vă treacă prin cap să purtați blănuri adevărate în Marea Britanie! Vă vor ataca cei cu drepturile animalelor. Mă așez lângă poarta de îmbarcare, după ce ofițerul de la vama pașaportului mi-a spus ,,mulțumesc”, practicând bruma de română învățată. Frumos… La ieșirea spre avion, ne lasă însă singuri, așa că prioritatea la îmbarcare nu se respectă, deși ai plătit suplimentar. Ca la turmă, dar am noroc cu doamna de lângă mine, care îmi e ariergardă pe dreapta. Bineînțeles că ne urcă pe toți numai prin față, ca apoi să ne grăbească, pentru a nu pierde coridorul de decolare.
There is justice în the world pentru că nu am vecini pe partea mea, așa că pot scrie în liniște aceste rânduri. Este un privilegiu greu câștigat. Îmi aduc aminte de-o întâmplare la care fata mea a fost protagonistă. Doi tipi din România, urcați în avion, își spun unul altuia: ,,Lasă, bă, că tipa asta tânără e singură, nu vorbește românește și va schimba ușor locul cu tine, ca să stăm împreună.” Cu flair-ul care o caracterizează, Kat le-a curmat entuziasmul: ,,Nicidecum, am plătit pentru acest loc!”
Pentru cei care cred că a veni în România e floare la ureche, think again. Nu știu dacă pe zăpada aceasta voi mai ajunge la Sinaia, dar abia aștept să mă văd cu vărul meu Silviu, care mă așteaptă în aeroport, după o operație (e chirurg toracic), mătușicile și prietenii mei (targovișteni în suflet și în gând, ca mine).
Înainte de a mă sui în avion, am reușit să vorbesc cu directoarea de proiecte sociale a companiei producătoare de trenuri, tramvaie și dispozitive hidraulice, CAF, cu fabrici peste tot în lume. Una dintre aceste fabrici se află aproape de noi, în Newport. A fost inaugurată de (acum) regele Charles. Inginerii și directorii lor sunt studenții mei. Lucrează în Marketing, Engineering, Design, Supply chain. You name it. Mai mult decât atât: călătorim în aceste trenuri ale căror vagoane neasamblate vin all the way din Zaragoza, Irún și Barcelona și pleacă apoi spre Franța, Israel, America… Pentru că acum vorbesc limba spaniolă, acești ingineri și directori comunică mai ușor cu partenerii lor străini, sunt promovați, sunt apoi plătiți dublu în America, unde în multe regiuni se vorbește fluent un castellano hispanic sau Australia (cei care au învățat, cu mine, engleza prin intermediul spaniolei) sau lucrează pentru alte companii internaționale super competitive. Devin directori și pentru fabrici hispanice.
Tipa de la proiecte sociale a lucrat cu mine, cu Malpas Court primary , căreia CAF i-a făcut importante donații de Lego cu trenuri. Unii dintre acești elevi și profesori au pictat iconițe pe sticlă la Școala populară din Târgoviște, în martie 2024. Și ei au beneficiat de programele Erasmus aduse de mine la Târgoviște. The world was their oyster. O lume de oportunități…
Nu mă las însă. Pe vremea când soțul meu englez Paul era director de decizie la cel mai mare combinat de oțel din Țara Galilor, ASW în Cardiff, cotat la Bursa de valori, a crescut productivitatea cu 660%. Compania lui a sponsorizat Techniquest, cel mai tare muzeu al tehnologiei și ingineriei din capitală. Angajații lor au făcut specializări în Japonia și au organizat vizite la compania de mașini Jaguar, pe atunci simbol al industriei de mașini britanice. Am învățat că ,,nu” nu există. ,,Nu” înseamnă ,,try harder”.
Îmi doresc ca elevii școlilor primare locale să beneficieze de expertiza inginerească a studenților mei, să facem un adevărat proiect de inginerie, care să îi învețe noi abilități și să îi inspire să devină ingineri, mecanici, tehnologi, designers, directori de marketing și supply chain, să vrea mai mult, să cunoască o lume pe care nu o poți învăța din cărți. Cum prima mea licență este în inginerie, cred cu fermitate că matematica, științele exacte, limbile străine, cunoștințele despre afaceri, științele economice, un spirit întreprinzător formează oameni care vor crea bunăstarea, ca apoi ea să fie distribuită bugetului care acoperă cheltuielile pentru educație, sănătate, proiectele sociale și altele. ,,Nu poți să duci un cal să bea apă, dacă nu vrea, poți însă să faci să îi fie sete…”, spune soțul meu, om de afaceri și antrenor profesional de cai de curse. În lumea mea de profesoară, nu poți învăța pe nimeni, nimic, dacă nu creezi mediul propice învățării. Nu e o cale ușoară, dar toate aceste drumuri pe care le facem ne ajută să cunoaștem mai bine oamenii și potențialul lor, să învățăm unii de la alții, să creăm plusvaloare și să lăsăm proiecte de calitate în urma noastră. Oameni de calitate, care să își aducă aminte de ferestrele pe care le-am deschis pentru ei, nu ale unei clase, ci deschideri ale minții, într-o lume în care suntem toți, interdependenți… ,,He who does not travel, does not know the man.“
Iuliana RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
