TÂRGOVIȘTENI ÎN SUFLET ȘI ÎN GÂND – Iuliana RICH – Despre casă și… acasă

În spaniolă ,,hogar’’ înseamnă ,,acasă’’. Mai mult decât ,,mi casa’’, un hogar definește acea calitate a apartenenței, a rădăcinilor într-o țară care te-a adoptat și în care ți-ai creat o nouă matcă. Cum experiența îl învață și îl formează pe om, i-am văzut pe copiii noștri crescând și în Marea Britanie și în Spania. Kati a petrecut și un an în Franța, anul al treilea de universitate. Lui Paul, băiatului, i-a fost mai ușor pentru că avea numai patru ani când a început colegiul ,,La Inmaculada’’, dar Kati – la 12 ani – îl studia deja pe Cervantes. Schimbarea vine cu învățăminte. Kati și-acum își aduce aminte de ștrampii de bumbac grena care mergeau cu uniforma cu fustă ,,tartan’’ și care nu stăteau cum trebuie pe un elastic lat și precar, dar asta îi era uniforma, iar maicile de la colegiu erau stricte. Și de profesorul de IT care preda și chimie și tehnologie pentru că avea ,,enchufe’’ (adică ,,pile’’ la director; latini!) și un caiet cu răspunsurile la probleme, în buzunarul de la spate al blugilor, caiet pe care elevii i-l șterpeliseră înainte de examene…

El peke (Paul) fugea de las chicas de la Inmobiliaria care ne vânduseră mai întâi un apartament și apoi o casă și considerau că aveau dreptul să îl pupe de câte ori îl întâlneau pe stradă. Se pitea copilul după colțurile clădirilor și aștepta să treacă furtuna. Prea era de tot!     ,,Yo no soy besucón!’’ (,,Eu nu sunt pupăcios‘’ ) – le argumenta.

Apoi erau Pokemonii sub formă de tazos (rotunduri rizate cu toți ,,legendarii’’, semne de foc și apă  pe care îi recita băiatul nostru cu zecile), ca și cardurile imprimate undeva prin China, cu care dădea ,,bătălii’’ în colbul trotuarului din Plaza del Socorro, în fața unei biserici romano-catolice unde se pregăteau copiii de la 9 ani în sus, pentru Comuniune. Așa s-a călit oțelul: lui Paul nu-i păsa unde se afla, important era să fie campeón. Învingător…

Așa au învățat copiii castellano: cu nativii. Dacă nu ai, ceri. Dacă nu te descurci, întrebi. Dacă nu știi încă, înveți (iar  mama lor nu le vorbea decât în limba locului). Nativii din Ronda (ca și din toată Andalucía) vorbesc cu repeziciunea omului toropit de căldură care iese, după siesta, la o plimbare, ca să respire boarea serii. Ca și cum iau repede o gură de aer. Pe dus și pe întors… Andalu’…

Mi-aduc aminte cum mergeam cu ai mei pe străduțele pietruite și întortocheate, nu numai spre școală, ci și spre Puerta del Rey Felipe Quinto, peste el Puente Nuevo, Defileul El Tajo cu o înălțime de 98 de m (despre care a scris Hemingway în ,,Pentru cine bat clopotele’’), sau spre palate ca Palacio de Mondragón și cel al Marchizului de Salvatierra, ca și spre căsuțele tipice poporului andaluz, cu patios zidite cu ceramică de Alhaurín sau Coín și granit, încărcate de ghivece cu mușcate de culoarea sângelui și bouganvillas care se cățărau deloc șovăitor, peste mozaicuri sau monumente de pe vremea fenicienilor sau a vizigoților. În Palacio de Mondragón (o mini-Alhambra tot cu un cult pentru apă), studiasem eu însămi cursuri de spaniolă avansată, sub ramurile portocalilor înfloriți, după o altă licență în Marea Britanie. Apoi lucrasem, ca o hija predilecta (una adoptată și apreciată de Ronda) ca și coordonator universitar pentru studenții din Marea Britanie.

Cine crede însă că a te integra într-o cultură înseamnă numai a vorbi ca nativii, se înșeală. Fenomenul nu este mult diferit de cel al suceveanului (ponemos un ejemplo) venit să trăiască în Târgoviște. Al fin și al cabo, și târgovișteanul și suceveanul vorbesc aceeași limbă. A trăi cu siguranța sentimentului de a te simți ,,acasă” înseamnă însă mult mai mult:  să fii parte din comunitate și să te integrezi fără să îți pierzi identitatea.

Toate cele patru fete ale unui cuplu german și iranian erau studentele mele la Colegiul         ,,Juan de la Rosa’’ în Ronda. Acasă, în Ronda, vorbeau germana și franceza (și pentru că locuiseră câțiva ani în Paris), iar la școală, castellano. Cu mine, în privat și la ore, și cu alte câteva familii britanice, în engleză. Trăiseră și în Marea Britanie câțiva ani, fetele prindeau limbile din zbor oricum.  Ca și copiii noștri, erau de o versatilitate lingvistică extraordinară. Fără să se preocupe, cu siguranță de sine, treceau de la o limbă la alta în funcție de necesitate.

Copiii nu gândesc ,,frază cauzală‘’ și nici ,,subjunctivul imperfect se combină cu timpul condițional dacă e vorba de o construcție ipotetică’’. Ei sunt mult mai pragmatici și se raportează la standardele de acasă, pentru că educația de aici începe. În plus, a treia, a patra limbă se învață mai ușor, pentru că există deja predispoziția și mecanismul învățării, care  este deja ,,uns’’.

 

Când un coleg de clasă i-a prins degetul în ușa dulapului de la școală și l-am adus pe Paul    (rănit, dar foarte interesat în ceea ce făceam eu, ca profesoară) la mine, la colegiul Juan de la Rosa, în cancelarie, directorul colegiului spaniol l-a luat la descusut și a declarat cu încântare și con énfasis: ,,Étse habla como jo’’ (andalu’ pentru ,,Éste habla como yo‘’, adică: ,,ăsta vorbește ca mine’’). Testul suprem de limbă este cel al nativului. Faustino, directorul,  era și coautor de reviste istorice și reporter. Copilul de atunci a crescut. Experiența aceasta l-a învățat pe Paul că omul se adaptează și crește. Nu îi este frică să trăiască în culturi diferite. Mai mult, această pagină din cartea vieții lui i-a oferit o versatilitate și o deschidere extraordinară spre schimbare. Ca atunci când ne-am întors la școlile britanice și la ritmul de dinainte. Nu despacito ca în Andalucía, ci rapid. Nu în călduri toropitoare, ci în ploi care udă necontenit verdeața caracteristică Țării Galilor. Nu în comunități unde toată lumea știe despre toată lumea, ci (înapoi) la ordine și disciplină și mai puțină verbozitate. Până la urmă, acasă este acolo unde ești iubit și iubești, oriunde te-ai afla geografic. Nu am fi oameni dacă nu am fi vulnerabili. Adaptarea la schimbare presupune un grăunte de vulnerabilitate. Din această vulnerabilitate se naște curajul.

În ,,Omul din arenă’’, Theodore Roosevelt scria:  „Nu este criticul cel care contează, nu cel care stă  pe margine și care arată cu degetul la cum s-a împiedicat omul puternic, ori cum ar putea cel care face un lucru să-l facă mai bine. Meritul e atribuit celui se află in arenă; al celui care are fața murdară de praf, sânge si sudoare; al celui care se străduiește neobosit; al celui care greșește și ratează în mod repetat; al celui care cunoaște entuziasmul și devoțiunea și care se dăruiește unei cauze care merită efortul. Chiar dacă eșuează sau pierde, o face cu un minunat curaj.”

 

Iuliana RICH e „târgovișteancă în suflet și în gând”, chiar dacă trăiește, de mulți ani, departe de orașul ei…