Here we go again. O luăm de la capăt. Vorba fraților Carpenter, ea, Karen, solistă talentată, cu o voce de înger, candidă și melodioasă și fratele ei, Richard Carpenter, compozitor și pianist virtuoz. Din păcate, în ciuda succeselor internaționale, a melodiilor compoziție proprie, care au fost în vârful clasificărilor (the Billboard Hot 100 charts și Adult Contemporary Charts) și care au vândut peste 100 de milioane de discuri și ne încântă și acum (,,Please, Mr Postman‘’, ,,We’ ve only just begun“, ,,Top of the world’’), Karen Carpenter a suferit de anorexie și eventual a cedat acestei boli nesuferite la numai 32 de ani.
Pe o notă mai veselă, ne-am sculat și eu și Kat din zori. Cine se scoală de dimineață… e năuc. Vecinul ei parcase în așa fel încât, dacă voia să își scoată mașina, trebuia să își lovească farul stâng din spate. M-am dat jos într-o ploaie torențială (typical UK), ca să îi mut vecinului ei reciclabilele. Mai durează până vin cei cu deșeurile din metal. But hey-ho, merge și așa…
Din fericire, am ajuns în aeroportul din Bristol fără peripeții. Coadă mare la barieră, puhoi de lume amatoare de vacanțe, autobuze pline de călători rearing to go (abia așteptând să meargă) spre alte țări de soare pline… Până pleacă avionul meu spre București, la 8.05, din Bristol, ei deja sunt în drum spre Málaga, Tenerife și insulele grecești. Doar colacul le lipsește copiilor echipați pentru zile toride.
Fata mea, care e scorpion și nu îi scapă nimic, a remarcat imediat că îmi verificam Facebook-ul la 5.10 dimineața. ,,Uite ce e”, comentează ea, ,,dacă ți-a venit inspirația și vrei să scrii, așteaptă măcar să te dai jos din mașină și să intri în aeroport. Acolo restul e pre-paid și nu mă taxează £25 pentru că am depășit timpul de drop off. “
Ne prăpădim de râs. Mi-o imaginez în glumă pe Kat azvârlindu-mi bagajul din portbagajul mașinii, pe caldarâm și eu, apăsând cu înfrigurare pe literele românești de pe ipad. Mă dau jos și ne îmbrățișăm.
Tot pre-paid, cadou de ziua mea de la Kati, este și fast track-ul de la security check (ca să evit experiențele demne de D-day – ca în ziua când debarcaseră aliații – din alte vacanțe școlare de jumătate de trimestru) și micul dejun all inclusive din VIP lounge. Nu scap însă de a trece prin două scanere. Cică random check… Verificare la întâmplare… Just my luck! Tipa de la plimbă tavă cu bagajul de mână pe ea e determinată să ne grăbească. Mi-am dat jos și ceasul, dar nu mai au tăvi. Îi explic asta de două ori pentru că e setată pe programul mission impossible și nu ascultă. Așteptăm, îmi recuperez lucrurile la capătul celălalt, trebuie să ții un ochi pe ele ca o bufniță. Îți rotești capul împrejur, pentru că până la 1 iunie lichidele cu volume mai mici de 100 ml tot trebuiesc puse în punguțe de plastic, separat, ca și dispozitivele electronice.
Ajung la VIP lounge. Dacă e bal, bal să fie. Un croissant, două brioșe, ceva bacon și câteva jumări, un gin and tonic , un pahar de șampanie și două latte mai târziu, consider că m-am achitat față de Kat. Gestul ei de a-mi cumpăra all inclusive în VIP lounge a fost cu demnitate onorat.
Stau cu ochii pe afișaj. Să nu mi se fi urcat șampania la cap. Obișnuită să fiu mamă, soție, profesoară, consilier, interpretă și traducător pentru soț și mulți alții, de atâția ani, am uitat saber vivir. Nu cred că am fost vreodată inconștientă sau nebunatică. Nici măcar când aveam 22 de ani și zburam prima dată în viața mea. Zborul acela se îndrepta spre Paris, unde, împreună cu directorul general al Combinatului de Oțeluri speciale și directorul laminorului din Târgoviște, aveam să întocmim cu mai marii consorțiului francez Usinor Sacilor, un plan de bătaie pentru a forja piese pentru Renault. Răspunderea era și pe umerii mei de interpretă, familiarizată deja cu asemenea companii.
VIP lounge, fast track, priority boarding, evitatul cozilor prin soluții practice pe care ți le poți permite sunt mici detalii pentru copiii noștri și prietenii lor. Învățați cu statul la coadă, noi suntem stoici și ne sacrificăm sau devenim blaseés când ne oferim câte un capricho. A treat. Nu ne mai bucurăm ca mai demult.
Mă duc să fac check-in-ul. La coada de priority boarding, așteptăm în spatele unui tip care nu înțelege de ce nu poate călători pe un pașaport britanic expirat din ianuarie. Urcarea în avion este destul de lină, dar Ryanair-ul iar nu decolează la timp și pierdem slot-ul. Avionul nu mai are coridor de plecare. Stewardezele ne arată ce să facem dacă picăm în Canalul Mânecii când pilotul trebuie să aterizeze forțat.
Mă aștern la scris. Stomacul meu este un pic în pioneze. Iau un omeprazol. Pentru o tipă care nu e învățată deloc să bea, I did well. Sunt ceva mai relaxată.
Trăim între două-trei lumi, între un ieri și un mâine, uităm însă să trăim în prezent. ,,Când intrai în casa cuiva, erai întrebat dacă bei ceva sau dacă mănânci ,,un blid de zamă’’. Toate acestea erau la îndemâna oricui. De aceea, entuziasmul timpului trecut nu îl mai simți astăzi, pentru că nu mai mergi fără ca să anunți. Nu îți mai permiți să deranjezi.‘’ – remarca psihologul Nina Borgovan pe blogul ei.
Îmi promit să îmi drămuiesc bine timpul petrecut acasă, să mă fac fericită și să îi bucur și pe alții. Romania darling , I’m home!
Cu unii dintre Târgoviștenii mei în suflet și în gând, în Iunie 2022 , la prima întâlnire de grup după doi ani de postări și conexiuni virtuale în plină pandemie…
Iuliana RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
