Am început să caut prin cotloanele sufletului amintirile legate de sărbătoarea Paștelui ortodox. Pe vremea când mama ne făcea mâncare de post (ștevie, lobodă, mâncare de cartofi și urzici) și curăța toată casa, de sus și până jos… Începea cu bucătăria. Oare nu se inventase mop-ul pe atunci? Nu, mama trebuia să stea pe genunchi în bucătărie, ca să spele podeaua. Ca în rugăciune, pentru că numai din adevărata suferință se naște înțelepciunea. În bucătărie se afla una dintre icoanele noastre favorite: aceea a Sfântului Ioan Botezătorul, botezând-l pe Domnul Iisus în râul Iordanului. Vestitorul lui Iisus.
Tot în acea bucătărie, din casa din spatele Primăriei, se afla și carnețelul de rețete al mamei, pus bine într-un sertar, la mare cinste. De la bunica și de la nașa mea, mama avea niște rețete delicioase de plăcinte și cu mere, torturi, ștrudel cu scorțișoară și sarailie. Tot aici se afla și mașina prin care toca mama carnea pentru chiftele sau modela coca pentru biscuiții șprițați, ca și răzătoarea de sticlă pentru merele lui Kati, fata noastră, pe vremea când, copil fiind, venea la bunica în vacanță.
Ferestrele casei aveau perdeluțe și cârlige, sus și jos. Chiar și ferestrele de la parter aveau același design. Dacă voia să între cineva, ar fi putut ușor să o facă, dar nimănui nu-i trecea prin cap așa ceva. Cheia casei era lăsată sub vreun ghiveci sau sub preșul din fața ușii. Pe vremea acea vecinii ,,țineau un ochi” ca să vadă cine intra și ieșea. Exista un spirit de comunitate. Oamenii aveau grijă unii de alții.
Mama bătea mochetele și covoarele de Paște și freca parchetul de sub ele cu ceară. Spăla ferestrele și perdelele. Mirosea a țuică diluată cu apă – un window cleaner eficient și la modă pe atunci.
Atunci vedeam și noi protipendada Târgului, de sus, de la ferestrele larg deschise ca să iasă mirosul de petrosin, pentru că ne permiteam un mic respiro după un lucru bine făcut. Covoarele erau grele și trebuiau cărate pe scări în sus și în jos, dar mama nu se plângea niciodată.
În dormitor aveam o sobă mare de teracotă, pe care punea cozonacii ca să se dospească. Mama nu era ,,a natural” la făcut cozonaci. Ce emoții avea dacă punea prea multă nucă sau dacă se dezumfla aluatul! De parcă pica la un examen. Like a hawk ținea un ochi la ușa glazvantului din sufragerie. Dar noi intram și ieșeam cu nepăsarea copiilor, fără griji majore și curioși să vedem minunea transformării aluatului în cozonac.
Curățenia de Paște nu este numai una fizică, ci și o curățenie a sufletului, a minții, o pregătire pentru a-l primi pe Domnul în casele noastre așa cum se cuvine, oreflecție asupra sacrificiului suprem. Ne pregătim sufletul pentru o transformare, vrem să ne învingem slăbiciunile și teama.
Despre Înviere, părintele ieromonah Arsenie Boca spunea că este „singura minune care li se arată tuturor, credincioşi şi necredincioşi deopotrivă”. Săptămâna patimilor lui Cristos este o perioadă care ne îndeamnă pe toți la împăcare sufletească și ne aduce mai aproape sufletește de cei dragi.
Iisus rugându-se în Grădina Gethsemane din Ierusalim
(goblen iscusit lucrat de doamna Luminița Niță, membra grupului nostru de „Târgovișteni în suflet și în gând”)
Peter Hurley, un irlandez care s-a îndrăgostit de România mergând pe cont propriu pe jos câte 30 de km pe zi, vorbeşte despre credinţa ortodoxă şi despre latinitate ca fiind liantul dintre Răsărit și Apus: ,,Credința în Dumnezeu este foarte puternică. Sunteți singurul popor ortodox latin din lume. Asta vă pune într-o poziție de liant sau legătură ideologică între tot ce există în Est și tot ce caracterizează Vestul.”
,,Am pornit de la Cimitirul Vesel din Săpânța, în noiembrie 2012, și am mers, pe jos, 650 km, până la Muzeul Național al Țăranului Român”, scrie Hurley, care a publicat și o carte cu Muzeul ,,Drumul Crucilor’’. Pe tot parcursul drumului pe jos, lui Hurley i s-a oferit cazare și mâncare de către acel țăran român a cărui identitate o admiră și o compară cu cea irlandeză. Hurley merge chiar mai departe și definește limba română ca râul de unde izvorăște limba latină. În Irlanda, spune el, numai 3% din populație mai vorbesc limba lor veche, irlandeza celților.
După curățenia casei, venea Vinerea Paștelui, când, fremătând de nerăbdare, treceam pe sub masa (deja încărcată de narcise, zambile, garoafe, viorele și mărgăritare) din Mitropolia Târgoviștei și cea din Biserica din spatele casei, Biserica Lemnului, unde îl revedeam pe Părintele Parnia îmbrăcat în straie preoțești, cusute cu delicate fire aurite. Părintele, de o vârstă cu bunicul meu preot (omorât la Canal), ne întreba de notele de la școală și ne mângâia pe cap în timp ce ne închinam. Credința ne motiva. În noaptea de dinainte de Înviere eram la Gheboieni. Ne sculam în zori de zi, ne îmbrăcam pe întuneric și umpleam coșurile cu cozonaci și ouă vopsite, pentru împărțeală. Stăteam spășiți în Biserică, pentru că acolo lumea o cunoștea bine pe mama și pe frații și surorile dânsei, copiii părintelui Mincu, veniți cu toții pentru această ocazie. La parohia de la Gheboieni sunt osemintele bunicii și ale străbunicii noastre, ca și mormântul bunicului preot (ale cărui oseminte nu le-am recuperat, pentru că au fost aruncate în gropile comune ale deținuților politici omorâți de călăii regimului comunist).
După ce bătea clopotul de Înviere, împărțeam lumină din lumină și ne reuneam cu toții într-o horă fizică și spirituală a credinței ortodoxe. Făceam ocolul Bisericii de mai multe ori, fără să ne pese de ceara care ne frigea mâinile și se lipea cu strășnicie de hainele noastre noi (cele mai bune). Apoi împărțeam cozonac și ciocneam cu alți credincioși, ouălele vopsite în culoarea jertfei lui Iisus, cu dezinvoltura copilului care în acea zi festivă voia să devină campion, dar unchii, frații mamei – mai pișicheri – puneau degetul cel mare sub oul cu pricina, ca să ni-l spargă pe al nostru și să râdă de noi.
Declarația: ,,Cristos a înviat!‘’ și replica: ,,Adevărat a înviat!’’ sunt spuse de nenumărate ori, pentru a reitera o convingere care ne-a ajutat să trecem peste momente critice în viață, ne-a ținut verticali și ne menține aproape de valorile inculcate de cei dragi. Puntea care ne unește pe noi, românii ortodocși de pretutindeni…
Miresmele de flori din Vinerea Sfântă, de dinainte de Răstignire, le-am regăsit în Spania, în Semana Santa, zambilele și mărgăritarele fiind înlocuite cu tuberoze și crini albi, mai decadenți, însă Crucea, miruitul și mirosul de tămâie au rămas constantele mele. ,,Stai să intru să mă închin‘’, le spun soțului și copiilor de câte ori trec pe lângă o biserică. Duc însă dorul troițelor, în străinătate. Sunt popasuri spirituale care ne fac să ne gândim că nimic nu e permanent și că suntem aici numai pentru cât ne este dat de la Dumnezeu. Simțurile noastre sunt stârnite de paralelele spirituale pe care le facem cu momentele trăite atât de intens în copilărie și adolescență. Prima Semana Santa petrecută în Spania, acum mai bine de douăzeci de ani, cu prietena și vecina mea Mariloli din Ronda, a fost pentru mine o incursiune în memoria mirosului de tămâie care se răspândise pe toate străzile orașului și a lumânărilor enorme care păreau să ardă la nesfârșit în timpul celor 2-3 procesiuni zilnice, desfășurate între Duminica intrării lui Iisus în Biserică și cea a înălțării sale la Cer, după Înviere.
Noi, românii din străinătate, căutăm repere cu care să ne identificăm și ca ortodocși și ca oameni. Credința, limba, pământul, cultura tradițională și jertfa… Jertfa despre care vorbește tot Hurley în interviul său din Episcopia Ortodoxă a Hușilor: „A cincea trăsătură care vă definește, care, probabil, este și cea mai dureroasă, este jertfa. Această jertfă este continuă, aparent interminabilă. Pentru mine, a fi român nu este un pașaport sau un loc, ci înseamnă a avea o vocație. A fi român nu înseamnă drepturi. Aproape niciodată nu a însemnat a avea drepturi, din păcate, ci mai mult o responsabilitate. A fi român înseamnă o responsabilitate asumată, o cruce pe care să o porți, dar nu în sensul negativ, ci în sensul pozitiv al conceptului.‘’
Sacrificiul lui Iisus pentru mântuirea noastră, înțelegerea necesității gestului Jertfei supreme, cea de sine, ne călăuzește viața și deciziile. ,,Religia este expresia unui mister trăit‘’, afirma marele patriot și filosof Petre Țuțea. Misterul acesta îl purtăm în suflet, ca un tăciune mocnit și îl retrăim cu ardoare cu ocazia Paștelui ortodox.
Biserica Tuturor Națiunilor, aflată la baza Muntelui Măslinilor, în Grădina Gethsemane din Ierusalim
Iuliana RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
