TÂRGOVIȘTENI ÎN SUFLET ȘI ÎN GÂND – Iuliana RICH – ALL BY MYSELF

   Pe la 16-17 ani o însoțeam pe mama la mare,  în stațiunea Eforie Nord. Reușea să ia bilete prin Sindicat, pentru că suferea cumplit cu gonartroză cronică. Deși cu har pentru litere și istorie, mamei, fată de ,,chiabur’’ (citiți: preot) omorât la Canal,  i se permisese, în cele din urmă, de către staliniști, să studieze și să predea Educația fizică. Începuse, ca și tata (profesor de română), la țară, în satele din județul Dâmbovița (Gheboieni, Priboiu, Mănești), își dăduse gradele și ajunsese la Șuța, unde făcea naveta dis-de-dimineață, ca să predea fetelor lăsate la internat de părinți săraci, unele dintre ele cu dizabilități.

   Ever the professional, mama se azvârlise cu tot sufletul în această carieră. Formase o echipă competitivă de gimnaste, un ansamblu de dansuri populare și stătea multe ore peste program, pentru a-și ajuta elevele. Gonartroza, spunea mama, i se trăsese și de la trântitul pe salteaua de gimnastică, pe vremea când bietele românce făceau pușcărie, dacă voiau să scape chirurgical de o sarcină neașteptată. Cum anticoncepționalele nu erau disponibile, multe femei se chinuiau să ia o asemenea decizie și își puneau viața în pericol. Problemele medicale ale mamei erau și de la muncă, pentru că mama era foarte harnică și în casă și în grădină. O perfecționistă…

   M-am născut la șapte luni (,,un copil de mărimea unei linguri mai mari’’, spunea tata), cu mucozități pe hilul pulmonar stâng. Am stat în incubator pentru a putea face față lumii care mă aștepta cu dragoste și am primit primii cercei (biluțele de aur gravate ale mamei), tot în spital. Aceste biluțe erau aproape identitare, pentru că monedele din salba de aur a bunicii fuseseră de mult  folosite pentru a îi crește pe cei șase copii, într-un regim care îi pedepsea pe intelectuali.

   Când m-am născut, am avut în frunte semnul unei mușcate. Mama suspecta că era un          ,,blestem’’ de la un firul de mușcată luat din fața unei case, dar eu cred că semnul din frunte se datorase zvârcolelilor mele pentru a ieși la lumină cât mai repede, prematur. Mama jucase tenis de masă în pantofi cu toc și alunecase, iar eu am profitat de ocazie ca să îmi revendic lumina zilei mai devreme.

   Când am văzut prima dată marea, pe la șase ani, prin ușa trenului care se deschisese pentru a lăsa să coboare studenții care se cazau în căsuțele de la Costinești, m-am speriat de-a binelea. Valurile păreau că vor să mă înghită și chiar dacă făcusem cursuri de înot la ștrandul din Parcul de la Chindie, imensitatea mării exercita un fel de magie neagră asupra mea. Liberă, dezlănțuită, fearless… Mergeam în tabere la munte, la mare și  în deltă, cu elevii de liceu ai tatei, cu ambii părinți, dar mersul la Băile Felix sau la Eforie Nord era pentru tratamentul cu nămol și proceduri. Abia mai târziu mi-am dat seama că era bun și pentru problemele mele respiratorii. După ce, acum câțiva ani, am vândut proprietatea din Sudul Spaniei,  mi-au lipsit aerosolii în clima umedă și friguroasă a Marii Britanii.

   Pe la începutul anilor ‘80, și clasa muncitoare și cea intelectuală puteau beneficia de bilete de tratament la hotelurile de pe litoral. Cum mergeam, de obicei, la sfârșit de august-început de septembrie (pentru că atunci reușea mama să le obțină și pentru că erau mai ieftine, probabil) la mare, în timpul serii, adia o briză plăcută. La miez de zi, mama ne proteja cu sfințenie de arsurile solare. Seara, când se făcea mai răcoare, ne plimbam pe faleză. Trăiam cu un sentiment de falsă siguranță. Mâncarea era bunicică și ieftină. Mama economisea bani tot anul din salariu și de pe beretele și flanele tricotate de dânsa, ca să ne răsfățăm cu un pantof, o rochie mai frumoasă din pânză topită și chiar cu o haină pentru toamnă, de la magazinele de modă din stațiunile Eforie Nord și Neptun. Cozi erau, chiar dacă banii erau puțini. Ne mai scăpau câte un produs de calitate și nouă, muritorilor de rând. La grădina de vară se dansa reggae. ,,Zâmbește-mi puțin’’, cânta Bob Marley și viața încă mai avea răbdare cu oamenii. Polonezele aduceau bijuterii de argint pe plajă sau la Solar, unde poliția le găsea mai greu pentru trafic ilicit. Negociam și ne cumpăram. Ne bronzam frumos. Eu eram mult mai slabă pe atunci și nu avusesem niciodată un prieten. Situația politică a tatei ne tăiase aripile și trebuia acum să alegem cariere mai practice, dar eu, prima generație care studiasem engleza din clasa a II-a, (no surprise),  deep down visam să pot să călătoresc în țări vorbitoare de limbă engleză. Și eu și Sorin, fratele meu, aveam flair pentru limbile străine.

   Tocmai într-un asemenea an, am cunoscut un polonez, Piotr sau Peter (din tată englez) care era student și mi-a spus că am niște ochi așa de frumoși și adânci, încât se putea scufunda în ei. Conversațiile au continuat în engleză și ne întâlneam pe plajă, eu chaperoned de către Sorin (doar nu eram lăsată așa, de capul meu) și noul nostru prieten, fericit să ne revadă, înțelegând și apreciind prudența noastră. După câteva zile, Piotr, care făcea parte dintr-un grup de polonezi și poloneze veniți cu un chef de viață nemaipomenit, (considerați de noi, semi-occidentali, pe litoralul românesc), a plecat înapoi în Polonia. Tatăl lui englez îi plătea stipendiile.

    Când am revenit la Târgoviște, am început să mă pregătesc pentru bacalaureat și facultate. Studiasem matematică, fizică, chimie și limbi străine la ,,Ienăchiță’’ și, cum Dreptul nu mai era o opțiune, pragmatismul a înlocuit vocația unei tinere care se voia interpretă și  traducătoare la ONU, care avea ambiții mari și determinare pe măsură. Era la modă Karel Gott și tata cumpărase un disc în care faimosul ceh cânta în engleză. Și acum îmi răsună în urechi versurile cântecului ,,All by myself’’ . De una singură, am visat la mai mult și, în final, am reușit. Drumul a fost însă, întortocheat.

   Peter mă încurajase să cred că nu învățasem limba engleză degeaba, că lecțiile doamnei Șindilă, profesoara de engleză de la Școală generală nr. 1 (care ni le preda într-o clasă de la parter a actualei Școli populare de Artă, de pe Centrul Vechi al Târgoviștei), căsătorită cu un căpitan de vas, îmi folosiseră la ceva. La liceu fusesem, în mare parte, autodidacți, cu excepția jumătăților de oră în care doamna profesoară Manolescu venea să ne învețe ceva, ca apoi să ne trateze cu flit chiar dacă ne calificam la olimpiadele județene. Eram elevi de liceu care așteptam secerătorul în lanul de secară, ca în romanul omonim al luni Salinger. Așteptam un îndemn de la un alt Mr. Antolini, care să ne spună: ,,Cred că într-o bună zi… va trebui să afli spre ce vrei să te îndrepți. Și atunci trebuie neapărat să mergi în acea direcție. Imediat, fără ezitare. Nu poți să îți permiți să pierzi nici măcar un minut. Nu tu.‘’

   Acea înstrăinare de semeni specifică vârstei, într-o lume care devenea tot mai politizată și periculoasă (,,organul făcându-și meseria din umbră), mi-a oferit un semi-anonimat în care am putut trăi demn, fără compromisuri de niciun fel. Aflasem că nu de cap duceam lipsă, nici de curajul de a fi noi înșine. Așa că ne-am căutat drumul. Nu am renunțat la valorile din familie.  Am dispărut din sfera provinciei și am plecat la facultate, la București. O alienare care mi-a permis să mă înțeleg mai bine pe mine însămi și să îmi fac viața mea… All by myself once again. Am înțeles, nu fără suferințe, că ne naștem și murim singuri. În momentele cheie ale existenței noastre, deciziile cele mai importante le luăm singuri. Decizia de a fi cu cineva, cea de a iubi, de a dărui sau primi, toate aceste decizii ne aparțin și instinctiv răspundem.

   Când suntem tineri, ni se spune să ne maturizăm. Maturizarea, la trecerea prin viață, înseamnă însă și pierderea inocenței. Când începem să despicăm firul în patru, magia a dispărut. Cum nu îl cunoscusem cu adevărat pe Piotr, urzisem în mintea mea o poveste în care el era eroul principal, într-o Polonie nici occidentală, nici comunistă. Tânărul văzuse și o altă lume și își juca viitorul cu mâna de cărți pe care o avea, ca un iluzionist care transformase acele zile de vară la Eforie Nord, într-o experiență memorabilă.

   Când mi-aduc aminte de inocența adolescenței mele, mă gândesc la momentele acelea petrecute undeva, la țărmul Mării Negre, mare care avea puterea de a uni destine, dar și de a destrăma iluziile unor zile toride de vară. Visuri adolescentine, durerea pierderii unei prietenii de scurtă durată și a aprofundării convingerii că există un destin implacabil pe care, pentru a-l înțelege, trebuie, mai întâi, să-l trăim…

   An Mei (autoarea romanului ,,The joy luck club‘’, un best seller timp de 40 de săptămâni pe lista ziarului New York Times, Amy Tan) declară: ,,Trebuie să gândești pentru tine, cum trebuie să acționezi. Dacă altcineva îți spune ce să faci, atunci nici măcar nu ai încercat. Dacă nu poți să îți schimbi soarta, schimbă-ți atitudinea.‘’

Iuliana  RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…