În suflet adunăm amintiri generoase, ca apoi să zăbovim în mreaja lor. Încercăm să le retrăim, dar sentimentele încercate nu mai sunt la fel de pure și de sincere ca altădată, pentru că intervin rațiunea și vârsta și, mai ales, dreapta judecată și un pic de sarcasm datorat, poate, experiențelor nefaste. Când retrăim un moment ales, deschidem sticluța cu amintiri. Ne îmbată senzația revederii sau a dorinței împlinite, dar nu vom mai fi niciodată la fel de puri. Nici circumstanțele nu mai sunt aceleași. Suntem mai în vârstă, mai versați, mai pretențioși. Retrăirea momentului devine apoi o introspecție. ,,Nu te mai frământa în legătură cu ce nu poți schimba, concentrează-te pe micile schimbări pe care le poți controla”, mă sfătuiește mereu fata noastră, Kati. Are stofă de psihanalist, lucrează în finanțe și vorbește câteva limbi străine. Când era mică, era flebețea mamei mele, seamănă cu dânsa și a moștenit calitățile bunicii. A trăit de mică între două-trei lumi. Până a murit mama, la 59 de ani, a văzut-o profesând, făcându-i plăcinte și tort de mere, a mers cu dânsa în parcuri și s-au jucat împreună. Fata noastră vorbește nu numai engleza, spaniola și franceza, ci și românește (mai bine decât prințesa Margareta) și îi plac la nebunie expresiile neaoșe românești de genul ,,de stă pisica-n coadă’’. Mă surprinde cât de bine înțelege înțelepciunea din popor.
Mama mea și Kati erau foarte unite, deci nu e surprinzător că nepoata a suferit mult când a murit bunica. ,,Dacă auzi o voce plângăcioasă, nu sunt eu, este doar vocea mea…’’, îi spunea Kati în engleză tatălui ei. Chiar și atunci când mintea ei de copil lucra în overdrive ca să înțeleagă și engleza și româna (ceva probleme au fost cu vreo două cuvinte de la ,,Înger, îngerașul meu’’, similare cu cele în engleză), Kati a noastră s-a ambiționat să își păstreze rădăcinile moștenite. A crescut înconjurată de cărți și de lecțiile mele private, de studenții mei de toate vârstele, interpretariate și traduceri răspândite pe toate mesele din casă. La un speech al soțului meu, invitat de directorii școlii private de fete ,,Monmouth Haberdashers”, Kati (care avea pe atunci trei ani) ne-a însoțit îmbrăcată în rochiță roșie cu tartan scoțian și beretă asortată. ,,Ce interesantă trebuie să fie lumea văzută de la înălțimea ei…”, a remarcat unul din guvernatorii școlii din Monmouth. Când tatăl ei de pe scena unde fusese invitat să le vorbească vlăstarelor tinere, cu degetul opozabil ridicat în sus, a întrebat-o ,,OK? ‘’, ea i-a imitat gestul, cu siguranța unui om mare. Adulții britanici au fost plăcut surprinși.
Erau timpuri fără ipad-uri, telefoane mobile și tablete, copilul nostru îi vedea, auzea și înțelegea pe oamenii mari cu doctorate și celebrate împliniri profesionale, cu roluri educaționale și sociale bine definite, învăța să socializeze și să comunice într-o societate cu pretenții. Kati a fost un scut protector pentru mine în timpul anilor de acomodare și de integrare în Țara Galilor.
Copiii sunt mai versatili, dacă sunt încurajați, învață alte limbi de mici, prind din zbor, își fac prieteni ușor și nu își complică existența cu lucruri și oameni care îi fac nefericiți. Sunt altruiști, dar nu proști, simt instinctiv dacă un om este bun sau rău. Pe vremea când eram preocupată de tendințele mai puțin etice și de unele ,,role models’’ care existau pe timpul copilăriei și al adolescenței ei, ea mă asigura că eu eram modelul ei de viață. Mă vedea profesând, venind de la școală, de la interpretariate pentru Poliție, Curtea de magistrați, comisii de emigrare, spitale, comisii de adopție și, mai apoi, cu fratele ei mic în poală, pregătind eseuri și casete conținând înregistrările temelor orale pentru licența în spaniolă și științe economice și sociale. Paul repeta și el cuvintele cu mine. Așa și-a perfecționat pronunția. Mi-am dat curând seama că amândoi mă vor înțelege, chiar dacă le vorbesc în trei limbi, deci preocuparea mea nu își avea sensul.
Când locuiam în Spania, de pe la 12 ani, Kati devenise a doua interpretă pentru tatăl ei, englez (de caracter un pic colonial). În plus, la colegiul romano-catolic ,,La Inmaculada’’ din Ronda, Kati învăța franceza prin spaniolă și deja îi studia pe Cervantes și Mario Vargas Llosa. Maicile erau stricte și standardele educaționale ridicate. O lume diferită…
Amintirile ei de acum sunt legate de slangul conversațional andalu’ și de clasele și spectacolele de flamenco în care a dansat profesional, timp de doi ani. Poate de aceea și teza ei de la examenele de spaniolă la 14 ani (susținute cu ceilalți elevi britanici de 18 ani, când ne-am întors), avea ca subiect lumea artistică implicată în desăvârșirea acestui dans.
Experiențe, ca acestea, schimbă caracterul unui copil, îl fac mai versatil, mai altruist, mai puternic, mai alpha. Nu așteaptă să îi pice din cer; devine un go-getter capabil să se realizeze fără nepotism și enchufe (pile). După doi ani de facultate în Swansea, studiind Business în spaniolă și franceză, un an universitar in Montpellier (în care a predat engleza la două școli), un al patrulea și o licență absolvită cu distincție la Swansea University, Kati a decis să facă un internship cu JW Marriott în București. Deși soțul uneia dintre verișoarele mele era pe atunci guvernator la Rotary Club și multe dintre evenimentele lor se desfășurau la JWM, Kati nu le-a menționat absolut nimic rudelor noastre și, după interviul susținut online în românește, și-a făcut cu brio internship-ul în marketing la JWM în București. În timp ce alți post-grads făceau specializări în Vest, ea a făcut practică post-universitară în România. A creat niște amintiri de neuitat și a fost recompensată cu roluri profesionale cheie în industria managementului și a finanțelor, aici, în Marea Britanie.
Amintirile dăinuie pentru că au însemnat ceva pentru noi, fie că ne-au marcat pentru moment, fie pentru o viață, sunt definitorii pentru că, în timp ce am creat amintiri, am întâlnit oameni cu vieți interesante, cu idealuri și speranțe, care ne-au dăruit ceva din timpul lor și din experiența lor de viață. Un simplu trecător în vârstă, sprijinindu-se într-un toiag pentru a nu aluneca pe drumurile pietruite din casco antiguo al Rondei, ne-a dăruit o iconiță cu o rugăciune pentru călătorie. Cu alți nativi am legat o prietenie care transcende distanța și diferențele culturale dintre noi și care, în momentele cheie din viață, ne-au fost de real ajutor. Am iubit diferit. Suntem iubiți.
La gândul acestor amintiri, ne apucă mai târziu o tristețe amară și un dor nu numai de prietenii aceia, dar și de noi, așa cum eram: mai tineri, mai inocenți și cu o poftă de viață nemaipomenită . Scrie profund Gabriela Cristache în cartea ,,Ceasornic fără minutar ”: ,,De ce suntem cutreierați de tristețe? Pentru că suntem fragili, depindem de voia divină, de bătăile inimii celor dragi, de căile care ni se deschid ori se închid, de cei pe care-i mai întâlnim doar în vis, de propriul curaj de a începe o zi.” Filonul valoros din noi, descoperit de aproapele nostru, de prietenul acela care și-a potrivit bătăile inimii cu ale noastre (cum frumos îl caracterizează tot autoarea) va fi o revelație. Revelația că ne-am depășit condiția, am cunoscut oameni și destine care ne-au făcut mai împliniți, mai fericiți, mai înțelepți. Fragilitatea noastră este – pe de altă parte – și șansa noastră de a îi înțelege și accepta pe alții așa cum sunt: cu bune, cu rele, cu bucurii și necazuri.
În poezia sa celebră ,,Dacă”, Rudyard Kipling descrie fericirea, punând condiția sine qua non de om pe primul plan:
,, De poți prin clipa cea neiertătoare
Să treci și s-o întreci gonind mereu;
Dacă ajungi să umpli minutul trecător
Cu șaizeci de clipe de veșnicii mereu,
Vei fi pe-ntreg Pământul deplin stăpânitor
Și mai presus de toate, un OM, iubitul meu.”
Iuliana RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
