TÂRGOVIȘTENI ÎN SUFLET ȘI ÎN GÂND – Iuliana RICH – A doua și a treia generație

Când eram mici, tata – profesor de română la un liceu din Târgoviște – ne povestea că familia lui fusese foarte săracă. Atât de săracă, încât – fiindu-i foame – mâncase jumătate din lipia destinată familiei, pe drumul spre casa de la Tătărani. Apoi o aruncase peste gard surorilor și o luase la fugă ca să nu fie pedepsit. A fost singurul din familia sa care a făcut liceul și a mers la Universitate. Când tatăl său – care înțeleg că fusese un om blând – a murit în mină, singura moștenire rămasă tatei a fost „originea sănătoasă”: aceea de fiu de miner, origine pe care nici măcar nu a exploatat-o, pentru că nu avea acea viclenie a clasei comuniste conducătoare. Ca adolescenți, atitudinea sa anti-comunistă ne-a adus multă suferință și ne-a schimbat fundamental destinul. Cu toate acestea, mereu ne amintea cu mândrie că el a fost a doua generație:  generația „încălțată”. Succesul generațional – menirea părinților și a societății în care trăim – depinde de mulți factori. Un studiu al Centrului de investigație Pew Research Center din Statele Unite, publicat în 14 Februarie 2019, afirmă că tineretul de azi este mai bine educat (condiție a succesului economic și a unei slujbe), dacă îl comparăm cu generația anterioară. Tendința generației de la 22 la 37 de ani este de a încetini procesul de a ,,se așeza la casa lor”. 43% din femeile din ,,generația  mileniului” au completat o licență și 36% din bărbații aceleiași generații sunt licențiați, comparativ cu numai 19% din generația ,,tăcută”,  anterioară. Nu numai că sunt mai multe absolvente decât absolvenți de Universitate, precizează studiul, dar femeile tinere de astăzi  nu  mai sunt numai „baby  boomers”, sunt negociatoare, interprete, avocate internaționale pentru drepturile omului, chiar prim ministre.

Dacă un popor vrea să aibă prestigiu și succes internațional, trebuie să cultive respectul și educația. Pe vremea când îmi scriam eseurile universitare în spaniolă, am citit un articol bazat pe o tertulie radiofonică, în care unul dintre miniștrii spanioli intervievați afirma că: ,, Dacă femeile nu ar intra în câmpul muncii, ar fi slujbe pentru toți”. Pentru toți bărbații, adică… Pe vremea dictaturii lui Franco, de altfel, numai 25% din femei mergeau la Universitate. Pentru generația  tânără, care a trăit în democrație, este greu de imaginat că au existat timpuri în care femeia avea numai un rol decorativ. Un proverb anonim ne reamintește pragmatic că ,,a nu respecta o femeie, înseamnă a uita cine ne-a adus pe lume”. Tocmai această educație dată în familie își va pune pecetea pe comportamentul, dar și pe succesul generației următoare. O prietenă de-a mea din grupul nostru de Târgovișteni în suflet și în gând îmi povestea deunăzi cum de mici și-a educat băieții să aibă maniere, să fie politicoși și chiar cum să mănânce în public. ,,Așa cum îi creștem, așa îi avem’’, a precizat ea. Noi suntem modelele lor. De la o societate la alta, atitudinea este un pic diferită. Din ce în ce mai mult, machismul își pune amprenta în țările unde bărbatul a fost pus pe un piedestal. În Spania de exemplu mulți tineri trăiesc cu părinții și se așteaptă să fie sprijiniți financiar. Aceasta conduce la „violența de gen” care culminează uneori cu tragedii. Cifrele mari de șomaj se datorează nu numai unor impedimente economice (ca de exemplu lipsa industriei în sudul Spaniei), ci și a atitudinii de a li se ,,cuveni’’ a unor tineri, care nici nu studiază și nici nu muncesc. Spaniolii îi numesc  „los ninis”, iar Comisia Europeană a Dezvoltării și a Muncii citează un procent ce 26% de tineri aflați în această categorie. Directorul Institutului Tineretului din Spania, Injuve, Rubén Urosa, afirmă însă că, atâta vreme cât își caută serviciu, nu sunt „ninis” și procentul este în realitate de numai 3%. Dar tinerii din Marea Britanie? Când am venit aici, în Țara Galilor, acum vreo 28 de ani, m-am așteptat să găsesc un tineret pe picioarele lui, un fel de eroi care nu numai că au succes, dar îi mai ajută și pe părinți. Nimic nu este mai departe de adevăr. Nucleul familial aici este mai mic, iar tinerii ori sunt ajutați de familii pentru a-și completa studiile, ori iau împrumuturi „student loans” cu dobânzi între 0 și  1%,  pe care nu trebuie să le restituie decât după ce încep să câștige anual un minim de 25.000 de lire pe an. Studenților din Spania li se dau 3.000 de euro pe an, dacă trec anul.

Și la nivel industrial este la fel. În ciuda succeselor pe plan educațional, după ce prima a construit-o, a doua și mai ales a treia generație ori aduce „pe genunchi” afacerea familiei, ori o falimentează. Statisticile citate în articolul publicat în revista „Modern Metals”, intitulat  „Problema celei de-a treia generații”, estimează că mai mult de 30% din afacerile familiale sunt transferate cu succes celei de-a doua generații, în vreme ce numai 12%  vor continua să stea în familie când afacerea îi revine celei de-a treia generații. Respectul, etica muncii și mai ales ambiția și reziliența contribuie la succesul primei generații. Următoarele generații, dacă nu păstrează aceste valori, vor risipi averea moștenită. Unde greșim? Pe vremea când eram studentă la Institutul Politehnic din București, am beneficiat de o bursă gradul I. Dacă media mea anuală nu era peste 8,50, pierdeam bursa care îmi asigura masa și cazarea la căminul studențesc. Nu era hotelul Ritz Carlton din Londra și macaroanele erau însoțite de o zeamă cam chioară, dar bursa pentru care trebuia să învăț carte a fost un bun stimulent. Competiția este și ea un factor decisiv pentru reușită, pentru că, instinctiv, fiind provocați, reacționăm. Ca în principiul acțiunii și reacțiunii al lui Sir Isaac Newton: „There is no action without reaction, no effect without cause”.

Cât despre „iarna neînțelegerilor noastre” cum numesc eu (citându-l pe Steinbeck) conflictul generațional într-o societate în care copiii noștri au ca model pe surorile Kardashians, pe Miley Cyrus sau recenții YouTubers ca Ryan Kaji sau Dude Perfect (adică „Tipul perfect”), pentru a redresa balanța trebuie să ne confruntăm cu armate de psihologi și educatori care cred că a spune nu copilului tău este o crimă împotriva umanității. Acum câteva zile un polițai velș, care lucrează ca agent mediator și cu un rol preventiv între comunitatea  din Pill din Newport și Polița din Gwent, a venit la școala unde predau ca să le vorbească elevilor noștri despre pericolul pe care îl prezintă drogurile pentru populație. Venise pregătit cu o prezentare în Power Point, glume și o față voită  de „tip de gașcă” care este „one with the kids”.  Nu numai că elevii noștri nu au înțeles că drogurile pot distruge vieți, dar au râs și sporovăit în timpul prezentării polițaiului. La finalul prezentării acesta era exasperat că abordarea lui modernă, care bănuiesc că avusese ca scop eliminarea conflictului generațional și câștigarea încrederii copiilor, nu dăduse rezultatele scontate. Le-a promis elevilor că o să vorbească cu directorul școlii despre neseriozitatea lor. A trebuit să intervin eu și să le explic elevilor ce    s-ar putea întâmpla dacă dau frâu tentației de a consuma droguri. Dacă erau mai mari, precum cei care își dau examenele de spaniolă la 17 și la 18 ani, aș fi insistat pe detaliile de genul celor din filmul ,,María, llena eres de gracias”(ești plină de grație), unde o adolescentă săracă latino-americană și o prietenă de-a ei se compromit să transporte asupra lor săculeți de cocaină destinată Americii, cu consecințe devastatoare. M-a impresionat tristețea polițaiului și am trimis pe unul din elevii de 11 ani să își ceară scuze. ,,Ce ți-a răspuns?’, l-am întrebat pe elev. „Good boy”, mi-a replicat băiatul, surâzând. Ca să fac o paralelă literară: ,,Ai un singur bloc de marmură: dacă îl întrebuințezi pentru o figură caricată, de unde să mai poți sculpta o Minervă?”, îi  întrebase odată Titu Maiorescu pe scriitorii de la „Junimea”. Dacă nu acționăm ca adulți cu autoritate de sfătuitori, consilieri, părinți în fața copiilor noștri, putem să le cerem să fie oameni care reușesc în viață? O întrebare retorică…

IULIANA  RICH e „târgovișteancă în suflet și în gând”, chiar dacă trăiește de mulți ani departe de orașul ei, în care a fost profesoară de „Ienăchiță Văcărescu” și de „Carabella”…