TÂRGOVIȘTENI ÎN SUFLET ȘI ÎN GÂND – Iuliana RICH

You have to travel the journey to recognise the destination 

 

Hans Christian Andersen declara că „a călători înseamnă a trăi’. Andersen s-a născut în Odense, Danemarca. Deși născut și crescut în sânul unei familii modeste, a fost trimis la școli și internate pentru fiii clasei privilegiate, fapt care a condus la speculația că ar fi fost fiu de nobil al Casei regale daneze. Ca tânăr autor a obținut o bursă de la rege, care  i-a permis să cutreiere Europa și să învețe despre alte culturi. Oare popularitatea lui în rândurile cititorilor în limba engleză ar fi mai crescut dacă nu călătorea și nu se împrietenea cu renumitul novelist Charles Dickens? Dickens însuși și-a citit romanele și articolele de gazetă în toată Europa și America, însă operele sale cele mai faimoase s-au născut din propria suferință. David Copperfield este un roman în mare parte autobiografic. Tatăl său a fost trimis la închisoarea datornicilor în 1824, când Charles avea numai 12 ani. Ca să își ajute familia, copilul a lucrat într-o fabrică de pigment negru pentru pantofi și curățirea șemineelor. Romanele lui sunt scrise sub pecetea filosofiei britanice și au un twist tipic dickensian. Chiar și numele personajelor traduc experiențe de viață trăite de Dickens și concetățenii lui.

Se spune în engleză: „You have to travel the journey to recognise the destination”. Cu alte cuvinte, ,,trebuie să fi trecut prin acea experiență ca să o înțelegi’’. La nivel pragmatic, de industrie, pentru a mări productivitatea și competitivitatea companiei private de oțel Allied  Steel and Wire din Cardiff în anii ’70, managementul a decis să își trimită muncitorii în Japonia. Numai învățând de la cei mai buni forța de muncă puteau să producă oțel la un preț competitiv. Intervenția le-a fost răsplătită: în zece ani productivitatea a crescut cu 660%, iar compania ASW a fost  înscrisă la Bursa de Valori. În viața de toate zilele trecem prin experiențe care ne definesc viitorul. Nu am fost urâtă nici când eram copil, dar tata – profesor de limba română la liceele din Târgoviște –  mă tachina numindu-mă „rățușca cea urâtă”. Să îmi fi creat oare  această asociere cu una din eroinele din poveștile lui Andersen, un complex? Nu știu precis. Ca urmare, însă, am simțit nevoia de a fi în permanentă competiție cu alții. La asta au contribuit și exigența tatălui, ca și etica mamei. Ca români ne raportăm la setul de valori familiar, învățat și acceptat de societatea în care am crescut. Problema începe atunci când emigrăm. Acest „benchmark”, acest set de valori și standarde comparative, acest etalon de referință  ne va urmări apoi pentru tot restul vieții. Nu este vorba numai de acreditarea studiilor, ci de acceptarea noastră de către noile comunități  în care am trăim. Pentru a ne simți „acasă” suntem în permanentă competiție cu „ai lor”. În proiectul său de cercetare realizat cu participarea a 27 de români din Marea Britanie și Canada și  intitulat „Cum trăiesc românii transnaționalismul?”, Cristina-Claudia Paraschivescu afirmă că: „Transnaționalismul afectiv are la bază emoțiile exprimate de emigranți și este reprezentat de clash-ul cultural, de sentimentul de a fi „între culturi” și de transformarea persoanei în sine’’. Fără îndoială, pentru a supraviețui provocărilor emigrării și ca urmare a integrării, ne construim identități hibride. Ginsberg afirma, în 1999, că ideea de a te simți „acasă” se relaționează cu viitorul și reprezintă o călătorie, o descoperire de sine. Tucker scria, în 1994, că majoritatea oamenilor își caută toată viața acest „acasă” unde se simt realizați. Se spune în spaniolă: ,, Él que habla más idiomas, tiene más almas’’.  Avem mai multe suflete pentru că vorbim mai multe limbi? Cu siguranță.

Mulți dintre membrii grupului de Târgovișteni își celebrează identitatea ca majoritatea românilor plecați peste hotare, respectând tradițiile românești: crucea și tămâia, dusul la biserică, icoanele, covoarele țesute manual, ceramica de Horezu, iile sau întregi costume populare, bucătăria tradițională, toate sunt instrumentale în recrearea unui spațiu nu numai fizic, dar și spiritual, care să întrețină vie relația cu țara de origine. Unele culturi de adopție acceptă și chiar încurajează acum transnaționalismul. Americanii, care în urmă cu 250 de ani i-au masacrat pe nativi pentru a se stabili pe teritoriile ocupate de aceștia și pentru a construi o rețea de căi ferate care să le aducă venit, acum îi caută cu disperare pe urmașii acestor nativi. Ba chiar publică slogane de genul nativului care declară, „tipul acesta (adică americanul care nu își înțelege istoria) mi-a spus să mă duc înapoi de unde am venit, așa că mi-am pus cortul în grădina lui’’.

În Cardiff, Țara Galilor, fata noastră Ecaterina de mică a fost încurajată să învețe limba română și să respecte tradițiile românești. Când era elevă la primară am insistat să poarte costumul meu popular din județul Dâmbovița la festivalele Zilei Țării Galilor. Ulterior, Kati a fost invitată să poarte acest costum pentru festivitatea de deschidere a Stadionului Mileniului din Cardiff și celebrarea mozaicului dedicat României.

Emoțiile joacă un mare rol în succesul integrării. Personal, mulți ani de zile am suferit pentru că în Marea Britanie oamenii sunt mai reci, iar simțul umorului britanic este cu totul diferit de cel latin. Un exemplu grăitor este cel al conversației purtate de soțul meu englez cu o vecină spaniolă care era (ca și noi) la o barbacoa în Ronda, Andalucía, după ce cumpărasem o casă acolo în 2003. Când binevoitoarea și curioasa vecină i-a mărturisit soțului meu că l-a văzut în mașină „con esta mujer” (cuvântul are două înțelesuri în castellano: femeie sau soție), acesta i-a răspuns (și eu am tradus), ,,bine că nu m-ai văzut cu cealaltă!’’…

Tata mă sfătuise „numai profesoară să nu fiu”, dar eu am studiat (fără să îi mai spun) și un curs universitar de 2 ani de pedagogie în România. Licențele absolvite mai târziu în Marea Britanie au fost instrumentale integrării mele, nu numai pentru că mi-au oferit mai multe slujbe, ci mai ales pentru că pe mulți dintre noi ne definește slujba. Avem nevoie de acel suport moral și spiritual. Din fericire, în Marea Britanie au existat scheme de validare și de acreditare măcar parțială, însă în alte țări precum Canada (știu asta de la unii membri ai grupului nostru de suflet) românii trebuie să o ia de la capăt sau să studieze în timp ce muncesc. 

La sfârșitul poveștii lui Hans Cristian Andersen, rățușca cea urâtă („tiza” mea) se transformă în lebădă. Multă vreme rățușca experimentase acea lipsă cumplită a familiei, care se traduce și prin apartenența la ceva care transcende frontiere fizice sau de suflet. Probabil că în fiecare dintre noi există o lebădă care iese la iveală numai atunci ne acceptăm pe noi înșine și ne spunem că  ,,am ajuns acasă’’. Un „acasă” care se traduce nu numai prin realizări, ci și   printr-o siguranță de sine pe care o capeți tocmai pentru că ai trăit acele experiențe, acele provocări. Destinul călătoriei din expresia englezească ,,You have to travel the journey’’ este regăsirea a ceea ce ne definește.

IULIANA  RICH e „târgovișteancă în suflet și în gând”, chiar dacă trăiește de mulți ani departe de orașul ei, în care a fost profesoară de „Ienăchiță Văcărescu” și de „Carabella”…