TÂRGOVIȘTENI ÎN SUFLET ȘI ÎN G ND – Iuliana RICH – MI HISTORIA DE AMOR CON ANDALUCÍA (unu)

   Când am plecat acum 20 de ani cu copiii, din Marea Britanie (păstrând casa de aici), ca să trăim în Ronda, ne am dus cu tot sufletul. Trandafirii de piatră străluceau în roua dimineții, în reflexii de roșu aprins, portocaliu și muștar. ,,Andalucía te quiere…’’ Ca în reclamele de pe internet și de televisión… 

   Contrar a ceea ce se crede, diminețile de vară sunt răcoroase în Spania. Ești învăluit de o adiere blândă când te scoli, în zori, ca să respiri aroma grădinii. Încep să se rotească țâșnitoarele de apă și energia lor este molipsitoare. Fostul proprietar al casei noastre din Ronda o cumpărase de la un spaniol și o refăcuse: o mărise, îi făcuse un bar american, un salon open plan, un apartament separat, o sufragerie pentru servit masa (comedor) separat. Nu ca spaniolii, lor le place todo junto: salón comedor.  

   Până și puțul fusese împărțit în două, cu tancuri separare, iar vecinului Manolo – care avea vreo 70 de ani – îi plăcea să-și arate frecvent fața peste gardul de zid acoperit cu iederă, așa, ca să i se vadă enormul medalion de aur atârnat de un lanț de mărimea celui de la baie, pe un piept păros (pentru că era cam tăiat din topor). Manolo îi vânduse, cu vreo 25 de ani în urmă, unei rude spaniole, parcela unde se afla casa. Udo, din Germania de Est, o renovase în stil vestic și ne-o vânduse nouă. Cred că mi-ajunge pentru o viață de câte ori am auzit ,,Vecina… Iuliana, pero etso no puede seh!‘’ (pronunțat în andalu’, dialectul din sud al limbii castellano, așa, ca o comandă: ,,Taie iedera până la zid!”, pentru că (deși el camino comunal era lat și vecinul spaniol avea o altă intrare separată), aparent nu putea să treacă fiul lui într-un camion mereu încărcat de materiale de construcție. Așa că, într-o bună zi, la întoarcerea în Ronda, am găsit zidul de lângă drumul comun, dărâmat. Îi dăduseră brânci…  Am petrecut acele două săptămâni de Paște și am cheltuit 500 de euro pe reparații (un prieten spaniol care lucra în armată l-a reconstruit). Nu sufla nimeni o vorbă, pentru că unul din ginerii lui Manolo fusese primar (și plecase de la Primărie cu o casă cu vistas preciosa peste defileu, cadou de la plătitorii de taxe), iar altul era polițai. Să fi fost vechea relație strâmbă dintre Armada și flota Reginei Elizabeth I  cea care stârnise atâta invidie? Nu știu. Nu cred că Manolo studiase istoria în așa profunzime. Absolvise însă cursurile de primară. Sau era el doar… teritorial? 

   În toată perioada cât am trăit acolo, în ciuda politeții mele excesive și a atenției acordate nepoților lui la clasele de engleză de la colegiul spaniol unde predam, a cadourilor, a toleranței (zidului i-a urmat poarta de fier forjată în care a dat cu mașina lui de 4×4 și a strâmbat-o, dar nu a recunoscut și, mai apoi, cablul de electricitate tăiat de ei și care m-a costat vreo 10.000 de euro ca să îl repun subteran), câinii lor erau lăsați de izbeliște cu o atitudine de born free, lătrând noaptea pe partea cu dormitoarele noastre, la gard, ca să poată dormi ei, vecinii (la spate). Iar la miezul nopții sau după, fiul David dădea rev la motocicleta păcătoasă sau claxona din mașină, ca să îi deschidă poarta automată, nevasta (care nu lucra, căci era a lady of luxury la vreo 22 de ani), deși avea telecomanda la el. Așa, ca să se știe că a venit señorito de la tienda de materiales de construcción a tatei, acasă. David, ca și tatăl lui, nu învățase multă carte. Era el bebé de la familia și lor ,,le dăduse bine’’ în epoca de boom de achiziții de proprietăți. 

   Cel care ne vânduse nouă, neamțul pictor și designer de case, avusese ideea maravillosa de a pune o peluză în centrul grădinii, peluză pe care se afla un granat, un păr ale cărui crengi se rupeau sub povara perelor gordiflones perfecte, un prun și un gutui. Așa am învățat eu să fac dulceață de gutui și de caise, pentru că în fața casei se afla un cais mare care dădea roade cam din doi în doi ani. Un an făcea o grămadă de fructe, poreclite orejones, pentru că dacă le desfaci, par urechi clăpăuge. În următorul an făcea numai câteva. Erau dulci pentru că soarele Andaluciei se ocupa de asta. Tot cu Manolo a trebuit să împărțim un cireș. Câteva ramuri se aplecau și înspre proprietatea lui, dar trunchiul mare, ca și contorul de electricitate, se afla la noi. Așa că Manolo își aducea un nepot peste noapte, ca să ne culeagă cireșele. Acestea se coceau repede și le mâncau păsările (argumenta el), dacă nu le culegeam. Această sarcină îi revenea grădinarului când nu eram acolo, dar ultimul a fost un pic mai harnic și a făcut mermelada din ele. Tot el făcea și almendras tostadas din migdalele noastre, pe care le frigea în ulei și le dădea prin sare. În 20 de ani de zile am schimbat 8 grădinari. Mereu voiau mai mulți bani și nu le plăceau buruienile. Așa că trăgeam tot eu de ele, cu apa șiroindu-mi pe spate într-o temperatură de 40 de grade Celsius. Los andaluces sunt de la calle și cei din Ronda își spun chiar bandoleros de Ronda (ca muzeul local cu același nume), precum pirații sau hoții de odinioară, dar actualizați. Nu generalizez. 

   De multe ori, ca să evite munca, grădinarul acoperea trandafirii cu iarbă proaspăt tăiată și îi dădea pierduți. Un altul a fost numit inspector, așa că nu mai era working class, dar s-a lecuit de funcție când și-a dat seama că nu mai avea nimic de-a face cu grădinăritul. Antonio era om de treabă. Îi dăduse băiatului nostru niște iepurași și noi le cumpăraserăm o căsuță, care stătea sub cais, la umbră. Iepurii erau crescuți în Ronda pentru un fel de mâncare vestit, conejo rondeno (cu n cu șerpișor deasupra), aproape la fel de faimos ca rabo de toro (coadă marinată de taur). 

   Ronda este leagănul coridei, pentru că aici Pedro Romero (toreadorul care a inventat regulile coridei moderne, de jos de pe cal) a creat o întreagă dinastie și o școală de toreadori. Prima Plaza de toros de España se află în Ronda. Nu sunt nicidecum fan, dar los rondenos sunt. 

   Peluza aceea unde se întâmplau toate acestea, în centrul grădinii, trebuia fertilizată și udată. Nu se putea în toiul căldurii, așa că o făceam dimineața și noaptea. Nici nu puteam să riscăm să pierdem trandafirii. Unii erau ca de catifea, de culoarea vișinei putrede. Prăsisem special acești trandafiri, ca ai mamei de la Târgoviște, iar într-un an, de ziua mea, am plantat vreo 10 de la soțul meu. Galbeni. Floribunzi. Cu trecerea anilor cam toți s-au dus, ca și niște portocali și vreo doi smochini cărora un alt grădinar le tăiase rădăcinile când arase pământul. Bouganvilla se risipise și ea, dar lămâița și iasomia albă miroseau dumnezeiește. Rămăseseră trandafirii cățărători, parfumați, agățați de gardul de sârmă și mulți oleandrii albi, roz și roșii, pe care îi plantasem cu soțul, cu ghiveciul de plastic cu tot, ca să se fixeze bine în solul temperamental al Andaluciei. Și palmierii, cu puii lor plantați mai apoi pe bancul de afară. Domnind suprem, brazii pinsapos, specifici Andaluciei, trebuie că au acum vreo 5 m înălțime și sunt de o frumusețe rară. Otra cosa extraña era că Udo pusese piscina sub niște pini enormi – do I need to comment on that? Când bătea vântul deșertului, el Levante, se făcea o furtună de secos (de ace) de la pini și de conuri cât toate zilele, de nu știai în ce direcție să le mături! Trebuia să am grijă să nu îmi lovesc călcâiele între ele, ca să nu ajung în Kansas City, precum Dorothy din ,,Vrăjitorul din Oz’’. 

 

Iuliana RICH e „târgovișteancă în suflet și în gând”, chiar dacă trăiește, de mulți ani, departe de orașul ei…