În versiunea Disney a poveștii ,,Rapunzel’’, eroina cu părul de aur până la pământ trebuie să o asculte pe mama, o vrăjitoare cu pielea măslinie și cu chip de Carmen (de Bizet) , îmbrăcată ,,de flamenca‘’. Autoritară, mama adoptivă a răpit-o pe Rapunzel de la părinții ei, capete încoronate, dar fata nu știe asta. De câte ori vrea să coboare din turnul în care este sechestrată, mama vitregă îi făgăduiește că toate poruncile pe care i le dă, i le dă… din dragoste. Chiar și părul, care îi crește răsucit într-un colac auriu de cosițe de culoarea grâului copt, crește pentru a fi folosit de hâda cu față latină, pentru a întineri. Un fel de tratament pentru o viață fără de moarte… Nu e de mirare, deci, că Rapunzel a noastră se îndrăgostește de un prinț cam aiurit, cu un cal temperamental. Și – pentru că dragostea de mamă este înlocuită cu cea de prinț – pică teoria ,,mama știe cel mai bine’’. Puștoaica nu o mai ascultă pentru că, inevitabil, începe iarna vrajbei lor, cea generațională.
Mulți dintre copiii noștri își închipuie că am călătorit la școală într-un car tras de boi, sau că pe vremea noastră examenele erau floare la ureche. Cum recenta tehnologie digitală ne-a provocat multă frustrare nouă, în vreme ce ei au tablete și Mac-uri de la 2 ani și știu să dea share pe Microsoft Teams sau să printeze utilizând tehnologia 3D, noi devenim ,,obsoleți’’.
,,Ți-am spus să le faci back-up datelor din telefonul tău’’, îmi spunea recent fiul, cu reproș. Unde pusesem cele 1.053 de mesaje de pe whatsup?
În filmul ,,Because I said so’’ (,,Pentru că așa ți-am spus eu’’), mama a trei fete frumoase și deștepte, deja adulte (mamă interpretată de Diane Keaton- o forță a naturii), frustrată că fata ei cea mică nu reușește să întâlnească un om de treabă, pune un anunț în ziar. Mai mult, intervievează candidații care vor să îi cunoască odrasla și îl alege ea însăși pe cel adecvat. Un solist chitarist, care se întâmplă să audă toată tărășenia, devine interesat. Mama arată bine și trebuie că și fiica ei este frumoasă, își spune el (viitorul avocat Harvey din ,,Suits’’). Se prezintă și el la interviu, dar zarurile erau deja aruncate. Cum se întâmplă de obicei în viață, fata cea mică – caterer de evenimente – îl va cunoaște și pe potențialul partener ales de mama ei și pe chitarist. Și uite-așa se vor derula două povești de dragoste, cu aceeași eroină, până când fata decide care dintre cei doi este (cum spune spaniolul) ,,jumătatea ei de portocală’’..
Povestea fetei nu este neobișnuită. Mama ei, însă, era o altă poveste! ,,Când să te oprești să fii mamă?’’, întreabă aproape retoric, într-un moment crucial, Diane Keaton. ,,Când să nu mai suferi pentru copiii tăi? ‘’ Trăind în dualitatea că vrem ca fiica noastră sau fiul nostru să stea ,,on their own two feet’’ (pe propriile picioare), ne mințim pe noi însene că suntem gata să îi lăsăm să se ducă în lumea mare, lumea reală, în care trebuie să plătească o chirie (sau o ipotecă) și să își aducă aminte că, pentru ca boilerul să pornească, trebuie să îl bage în priză. Și că de atunci încolo, vezi Doamne, ceea ce fac, fac pe cont propriu. Dar nu vom înceta să suferim cu ei și pentru ei.
„Când eram copil, eram atât de sărac, încât uneori nu aveam rechizite. Odată, am întârziat la școală, pentru că am așteptat să ouă o găină. Am luat oul, l-am dus la piață și pe el mi-am luat un creion, căci nu mai aveam cu ce scrie. Este amintirea destăinuită de unul din părinții de la o clasă a mea, imigrat în România de mai bine de zece ani’’, mărturisește Ruxandra Cioc pe blogul ei. Copiii de astăzi trăiesc altfel, iar noi, mamele (ca mamele), trăim cu ei și prin ei. Așa au făcut și părinții noștri, ca și părinții părinților noștri. Diferența este că unii dintre ei nu erau atât de angrenați în creșterea și educația copiilor. Nu-și permiteau acest „lux’’ pentru că aveau de arat sau de cules porumbul de pe câmp.
Societatea modernă, familia însăși, ne „presionează” însă. Al cui copil este când face ceva greșit? ,,Ia uite-te la fi-tu ce prostii face!’’ , sau ,,De unde a învățat fiică-ta expresia asta?’’. Și, uite-așa, ne simțim mai mult decât responsabili. Intervenția aceea a mamei (sau a tatălui) devine o așteptare, o datorie. ,,Copilul care este ajutat frecvent poate fi ezitant, perfecționist până la abandon („dacă nu e bine, nici nu mai încerc”), pentru că vine cu experiența „așa nu, îți arăt eu”. În schimb, copilul care lucrează singur se aruncă vitejește înainte, cu o sănătoasă nepăsare, tocmai pentru că nu simte presiunea unui model perfect’’, ne avertizează Ruxandra Cioc, pe bună dreptate.
,,I’ll get you those marks!’’ (,,O să îți iau eu notele acelea!’’), declara băiatul meu Paul pe la 12 ani. Cum îl lămureai că merită să meargă (intelectual vorbind) ,,the extra mile’’? Copil fiind, voia să se joace, nu să-și tocească coatele pe masa de acasă, mai mult decât pe băncile școlii. A mai durat puțin până când a înțeles că acele note nu erau pentru mine, ci pentru el. Acum, la 22 de ani și după absolvirea Facultății de Business Management și Finanțe din Cardiff, first class, fluent în spaniolă, a venit la vorba mea. Pentru că ,,mother knows best‘’. Mama știe cel mai bine… Zicala englezească adaugă: ,,so don’t bother asking dad‘’ ( ,,așa că nu te mai deranja să îl întrebi pe tata’’). Asta nu înseamnă însă să îi sufocăm. Soțul meu spune: ,,We created the opportunities for them. What they do with these opportunities, it’s up to them.‘’ („Am creat oportunități pentru ei, ceea ce fac cu aceste oportunități, de ei depinde”.) Învățarea independentă și conștientizarea valorii acelei învățări vor scuti anxietatea exagerată față de teste, probe, examene. Este nevoie, într-adevăr, să stăm cot la cot cu ei, ca să își facă temele? Îi verificăm și îi ghidăm. Aceasta este sarcina unui părinte, ca și valorificarea potențialului și încurajarea creativității copilului, însă nu trebuie să îi ținem de mână toată vremea. Ne angrenăm la acest mecanism care se numește maternitate, ale cărui rotițe se învârt tocmai pentru că ne sculăm pentru ei dis-de-dimineață (și nu ne supărăm că ne vizitează, acum adulți, la 11 noaptea), pentru că tresărim la fiecare telefon sau mesaj de la ei (,,Ai schimbat acele lire în euro, în contul Revolut?’’). Plângem cu ei, ne bucurăm cu ei și ni se face dor de ei înainte de a ieși pe poartă. Noi nici poartă nu avem în UK, ci alei de garduri vii, de-a lungul cărora îl văd pe fiul nostru conducându-și mașina, sigur pe el, ,,to infinity and beyond’’, ca în ,,Toy Story’’… Și ne rugăm să fie sănătoși și să nu fi cobit cumva, când i-am sfătuit.
Și apoi mi-aduc aminte de tata, profesor de română în Târgoviște, care îi spunea cu mândrie fostului meu profesor de istorie și inspector, domnul profesor Dincă, (care mă inspirase să învăț istorie și să câștig, pe vremea când eram elevă la matematică-fizică la ,,Ienăchiță Văcărescu”, premii la două olimpiade naționale de istorie consecutive), după un examen: ,,Am luat și bacalaureatul ăsta!‘’ Semn că și tații știu ceva, nu numai mamele.
Iuliana RICH e „târgovișteancă în suflet și în gând”, chiar dacă trăiește, de mulți ani, departe de orașul ei…