TABLETA DE VINERI – Victor MIHALAȘCU – Reflecții actuale

Virusul Affluenza sau despre valori materiale versus valori morale (2)

   Paradoxul este  că, deşi bunăstarea atinsă a facilitat ca individul să comunice şi să se comunice către ceilalţi, oamenii au ales pentru a-şi proiecta valoarea tot simboluri monetar-materiale, de statut material şi social. Brandul unui om a început să fie cuantificat prin suma brandurilor pe care îşi permitea să le afişeze, şi nu prin calităţile sale intrinseci. Suntem suma Rolex-ului de la mână, a costumului Hugo Boss, a maşinii 4×4, a gadget-urilor electronice de ultimă generaţie, eram atraşi de tot ce era mare, scump, strălucitor, nou, la modă. Naivii care au vrut să îşi asocieze brandul Apple şi iPhone cu brandul personal au privit surprinşi cum Apple a scos nu mai puţin de 4 versiuni ale acestui telefon în nici 3 ani de zile (iPhone 2G, 3G, 3GS şi 4G); fiecare din aceste versiuni a fost prezentată drept revoluţionară, a generat cozi la lansare, dar mai ales a lăsat găuri serioase în buzunarele sau în overdraft-urile noastre. Nu ştiam atunci că bucuria achiziţionării unui gadget dispare în medie în 6 săptămâni (conform unui studiu britanic) şi e de exemplu net inferioară unei excursii la munte.

   Azi nu ne mai jucăm în parcuri, ci ne plimbăm în mall, unde sub lumina artificială, printre plantele de un verde plastifiat şi ploaia de brand-uri, shop-uri, boutique-uri, ne cuantificăm valoarea umană numai prin valoarea cumpărăturilor făcute. Plus coşurile de cumpărături cât mai voluminoase din hypermarketurile pentru românii transformaţi în hyper-consumatori. Muncim ziua, muncim noaptea, şi cheltuim cu baxul din orice. Mâncare la bax, băutură la bax şi cel mai probabil dragoste „la filtru”. Cu dragostea, mai încet şi mai uşor, fireşte, iar astfel reuniunile după 10 ani de la terminarea liceului arată cel puţin jumătate dintre tineri încă necăsătoriţi sau chiar fără parteneri plauzibili pentru o viaţă în doi, ci doar “în relaţie de n ani”. Dragostea a început să treacă mai întâi prin fişierul Excel de bunăstare materială a viitorilor parteneri de cuplu, copiii se planifică „la sânge” printre genunchii tociţi şi cearcănele înnegrite în cariera profesională. Am devenit experţi în ceea ce în secolul al XX-lea a fost denumită drept „Arta exploatării de sine”.

   Ultimul descendent al lui Alexandru Ioan Cuza, Dimitrie Calimachi, constata că pe vremea lui Cuza primau valorile intelectuale şi culturale, pe când în perioada interbelică şi astăzi ideea banilor a devenit primordială în România. Iar conducătorii României de ieri şi de azi nu ar fi oameni politici, spune el, ci ar fi oameni de bani, care nu depăşesc, din păcate, această etapă a gândirii lor şi care rămân doar călători prin această ţară. Cum ar spune „un economist sub acoperire” (Tim Harford), oamenii de la putere, ambiţioşi şi mânaţi numai de propriile lor interese sunt şi în acest caz particular cauza risipei dintr-o ţară în curs de dezvoltare… deşi în multe ţări (dezvoltate) sunt îngrădiţi de către lege, presă şi opoziţiile democratice. Atâta timp cât vom cuantifica valoarea unui semen doar prin plusul de bani pe care ni-l poate aduce în buzunare sau pe care ni-l arată din propriile sale buzunare, o astfel de societate pare condamnată la un Alzheimer în care uităm că aveam un drum, cu un început şi o destinaţie eliberatoare a conştiinţei şi reţinem doar că avem un zbucium. Zbucium după, şi numai pentru bani. Din fericire,mulţi intelectuali români nu au reuşit aproape deloc să facă pactul cu diavolul capitalist al banului.

   Atâta timp cât  voci publice spun că intelectualii de valoare au rămas nişte inadaptaţi ai timpului modern, care îi arată cu degetul pe intelectualii care s-au adaptat şi îi acuză pe aceştia de proxenetism intelectual, de punerea ideilor în slujba politicii şi a propriilor buzunare. Atunci când vezi semenii noştri câlcându-se în picioare între două metrouri în goana către ziua de mâine, intelectualii măcinaţi de frustrare sau promiscuitate morală, pensionarii strâmtoraţi, militari mai putin disciplinaţi, profesorii criticaţi de părinţii tot mai nemulţumiţi de evaluarea exigentă a elevilor, un aparat administrativ de-a dreptul obscen atât în incompetenţă, cât şi în lipsa de respect faţă de cetăţean, când reperele moral-culturale ale memoriei româneşti recente trec în nefiinţă,devine plauzibilă ipoteza că niciun fel de bunăstare economică nu ne va ajuta să fim mai buni cu noi înşine şi ca popor. Problema rămâne întotdeauna însă că goana după simbolurile exterioare ale unui vis ne îndepărtează de visul din noi. O maşină mai luxoasă, o casă mai mare, atracţia faţă de lucruri care arată bine şi care ne fac să ne simţim bine… ne îndepărtează de starea de împlinire, de fericire, de echilibru. Atunci când trăim viaţa căutând să avem case mai frumoase de locuit şi maşini mai scumpe de condus, conform lui Maslow şi a piramidei sale rămânem captivi în zona nevoilor inferioare. Problema nu stă în simbolurile visului – banii, diversele succese – ci în asocierea pe care ajungem să o facem la nivelul identităţii noastre intime cu aşa ceva, adică cu lucruri în esenţă instabile şi etern mişcătoare,trecătoare.

   Societatea românească actuală a căzut în capcana construirii coloanei vertebrale pe baza banilor. Banii – „sângele care irigă sistemul economic”, cum frumos scria celebrul economist Paul Samuelson – şi implicit cei care irigă sistemul capitalist contemporan, sunt un element mişcător, un simbol exterior. Dorinţa de a învinge, de a fi cel mai bun, nevoia pe care atât globalizarea, expansiunea economică, dar şi crizele economice ni le-au adus de a rămâne competitivi ca şi angajaţi, ca antreprenori, ca popoare a devenit adesea o obsesie necreatoare; au transformat oarecum obsesia învingătorului în obsesia supravieţuitorului, supravieţuitorii fiind ei înşişi învingătorii unor altfel, şi unor astfel, de vremuri. Cei care au uitat cât de scurtă este această viaţă, poate că ar putea să înţeleagă că preţul fiecărui lucru obţinut în viaţă este exact cantitatea de viaţă pe care o sacrifici pentru a-l dobândi, a-l avea şi chiar şi a-l păstra. Cost de oportunitate, nu-i aşa?, dar ce sacrificiu…

   Timothy Ferriss, antreprenor american, investitor, autor, podcaster contemporan, ne reaminteşte că timpul este moneda cea mai scumpă, şi cea mai rară şi, desigur, irecuperabilă. Trăind timpul cu pasiune şi dedicaţie putem obţine performanţă, apreciere, bani, celebritate. Costumul vieţii noastre se face însă din croirea fiecărei zile după chipul şi asemănarea viselor noastre. Am greşi şi am subaprecia timpul dacă am spune că timpul înseamnă (doar) bani. În secolul al XXI -lea, timpul înseamnă libertate şi timpul este însăşi viaţa noastră. Cu realizări şi eşecuri. Eşecul este locul de unde te ridici pentru a merge mai departe, ne reaminteşte Gabriel Liiceanu, iar încremenirea în proiect este prostia. În „Uşa interzisă” Liiceanu rememorează cum omul, dezgustat de condiţia contemporanilor săi, este încercat „doar de tentaţia vagă de a te aşeza în pat, cu genunchii la gură, pliat în tine ca înainte de a fi fost expulzat în existenţă, foetus recucerit, renăscut din valul de greaţă care te împinge încet către ţărmul pre-începutului tău.”

   Nu curbele serpentinelor ne sperie, ci accelerarea necontrolată pe ele. Nu (de)căderea celor atât de multe grupuri de interese infracţionale economic care se trezesc conectate sau rupte de la placenta puterii politice din când în când şi de la comoara de miere îndoită cu venin a acestui popor, ci indolenţa, nesimţirea şi tupeul cu care aproape totul (ni) se întâmplă. Nu şomajul în sine – dezechilibru obiectiv al economiei de piaţă – ne îngrozeşte, ci cum în 10 minute poţi deveni unul din anonimii disperaţi din spatele titlurilor de coşmar din ziare. Nu ne sperie cum sare în aer cursul de schimb, ci viteza cu care explodează, aruncând în aer rate, preţuri, putere de cumpărare, şi chemând stiluri şi strategii de management „la disperare”.

   Pieţele financiare şi mediul de afaceri nu se tem de schimbare, dar se sperie doar de ceea ce nu pot prognoza, ca direcţie şi ca intensitate. Spre exemplu, cât timp s-ar şti/anticipa că leul se va devaloriza cu 20% în următorul an de zile într-un ritm relativ constant, managerii şi-ar putea face bugetele pe îndelete, ar putea alege şi implementa strategii realiste. Dar de 35 de ani mulţi dintre noi au ajuns să creadă că suntem împiedicaţi, ca şi conştiinţă a unui popor, să ne organizăm cu adevărat. Să reuşim să evităm puţin goana după aparenta siguranţă a zilei de mâine, pentru a ne putea opri şi privi în jur şi poate să constatăm că ne construim nu o viaţă, ci un viitor nu doar de azi pe mâine. Că înşfăcăm peştele din faţă fără a vedea pescarii din spatele lui, păpuşarii de deasupra noastră şi sforile care atârnă în mâinile celor cărora am ales să le încredinţăm.

   Ceea ce i s­-a inoculat românului până acum prin diverse forme ale manipulării tot mai sofisticate a fost iluzia de stabilitate, himera de strategie. Stimate cititorule, într-adevăr, foarte puţin din prezentul românesc îţi creează un orizont pozitiv la nivel de bunăstare materială şi mai ales de ecologie morală. Dar, dacă tu vei avea grijă de tine, de valorile tale umane, de valoarea ta ca om, angajat sau antreprenor, de banii tăi, de investiţiile în tine mai ales şi în produsele de economisire, acumulare sau de randament, există o probabilitate uriaşă conform căreia mulţi alţii nu îşi vor mai trăi viaţa în acelaşi carusel de speculă, exuberanţă, panică, „cocoşaţi” de ratele care le suflă în spate, cu agramaţi care îi traumatizează pe viaţă, cu politicienii care îi mint în faţă şi jură falsă credinţă poporului român şi îşi practică religia pe algoritmul împărţirii „ciolanului”. Te-ai săturat de rău, şi aproape că nu mai poţi să ştii ce e bine. Chibiţii vor chibiţa, toţi semidocţii vor comenta, dezbatem cu sete căci ne dă iluzia că suntem parte din ceva, că ne aude cineva, că ne înţelege cineva, că ne saltă cineva din blog, din podcast ori vreun influencer…

   Trist este că în România s-a încercat şi se încearcă poate tot mai mult chiar şi aservirea valorilor morale de către forţe de interes economic şi politic. Circul politic, cancerul moral şi epidemia economică ne amintesc în fiecare zi incapacitatea individuală şi mai ales colectivă de a progresa economic şi moral. Dar poate că filosoful  Emil Cioran, ce şi-a dorit cu atât patos „schimbarea la faţă a României” (1936) avea dreptate în cuvintele spuse parcă la unison cu Constantin Noica, filosoful „devenirii întru fiinţă”: „În momentul în care România va recâştiga gustul devenirii, atunci va învinge – prin forţa lucrurilor – îndoielile inimii “.

    Şi poate că aşa vom reduce dacă nu chiar vom preîntâmpina efectele  virusului Affluenza!

 

TEXT SELECTAT ŞI ADAPTAT DIN LUCRAREA: LECŢIILE CRIZEI ECONOMICE- COAUTORI: BOGDAN MIHALAŞCU, VICTOR MIHALAŞCU, EDITURA TECHNO MEDIA, 2011

 

Victor MIHALAŞCU este absolvent al Facultăţii de Filosofie a Universităţii Bucureşti, al cursurilor de formare de formatori pentru economie şi antreprenoriat organizate de C.R.E.E. în parteneriat cu N.C.E.E. (S.U.A.) şi a fost profesor la renumitul liceu „Ovidius” din Constanţa.