TABLETA DE VINERI – Victor MIHALAȘCU – Reflecții actuale

Să cumpăr aur acum sau niciodată? (1)

       

(Alternative investiţionale)

   „Investiţiile financiare nu reprezintă un sport exclusivist,un soi de club select pentru casta speculatorilor de geniu. Nimic nu te împiedică să-ţi pui banii la lucru dacă ai un bagaj minim de cunoştinţe financiare şi o strategie clară de investiţii.” – (Eugen Voicu, Răzvan Paşol – Ghid de investiţii personale)

   Dacă Occidentul percepe aurul drept un instrument de speculaţie, cei din Orientul Mijlociu, America Latină, Asia, etc., privesc aurul mai mult ca un protector al bunăstării deţinute. Deşi o zicală spune că pe cer nu este nicio diferenţă între Est şi Vest. Şi fiecare om îşi creează propriile diferenţe…

   Investiţia în aur este o investiţie alternativă. Prin investiţii alternative se înţeleg acele investiţii care se pot face în orice clasă de active, mai puţin acţiuni, obligaţiuni şi numerar. Investiţia în aur oferă câteva avantaje semnificative. Protejează averea deţinătorului său, prin protecţia averii înţelegând faptul că aceasta poate fi transmisă peste generaţii, printre războaie etc. fără a fi erodată, contestată sau anulată. Este o alternativă la monedele tipărite. Orice guvern poate alege să tipărească monedă după bunul plac; în Germania anilor 1920, guvernul a procedat astfel, tipărind încontinuu bani noi şi rezultând hiperinflaţie, astfel încât oamenii ajunseseră să cumpere pâine aducând o sacoşă de bancnote. Astfel, cei care apucaseră să economisească înainte o sacoşă de bani, au descoperit că banii lor îndelung economisiţi nu mai cumpărau decât o pâine. În schimb, dacă ar fi optat pentru a cumpăra aur, în orice moment l-ar fi vândut ar fi primit în schimbul lui o sumă actualizată de bancnote. Aurul nu poate fi multiplicat printr-o ordonanță de urgenţă. A nimănui. Este o protecţie a puterii de cumpărare împotriva inflaţiei. Este o bună investiţie atunci când monedele naţionale se depreciază. Diversifică orice portofoliu, atenuând din volatilitatea acestuia.

   Mai mult, într-o notă uşor ironică, dar nu mai puţin adevărată, avantajele unui plasament în aur par a deveni evidente atunci când este comparat cu numeroasele probleme care pot apare la un plasament în titlurile de valoare (acţiuni sau obligaţiuni) ale unei companii, ca de exemplu: aurul nu face fraude contabile; aurul nu minte în legătură cu activele dubioase din bilanţ; aurul nu îşi pierde din cota de piaţă datorită unor opţiuni nefericite ale managementului; aurul nu face fuziuni sau achiziţii păguboase; aurul nu îşi pierde din marja de profit atunci când cresc costurile cu materiile prime; aurul nu declară insolvenţă şi nu dă faliment; aurul nu îşi plăteşte lui însuşi salarii şi bonusuri groteşti, în loc să maximizeze randamentul investiţiei acţionarilor; aurul nu are nevoie de un bail-out sau de un stimul pentru a continua să existe; aurul nu e influenţat de dispariţia creşterii economice sau de înclinaţia pentru consum a cetăţenilor…

   De aceea, în lumina celor de mai sus, aurul devine brusc mult mai prietenos şi cu mai puţine emoţii ca şi alternativă de investiţie. Ca alternativă de investiţie, aurul are însă câteva dezavantaje: aurul are o utilizare redusă în domeniul activităţilor economice reale; aurul nu oferă dividende celor care îl deţin, după cum este cazul plasamentelor în acţiuni; aurul nu oferă venituri din dobânzi deţinătorilor săi, după cum este cazul plasamentelor în obligaţiuni sau depozite bancare; aurul nu este o investiţie garantată guvernamental, după cum este cazul depozitelor bancare ale băncilor comerciale…

   Funcţia fundamentală a aurului drept plasament investiţional alternativ a fost, dincolo de tranzacţiile speculative din Occident, de protejare a averii atunci când etalonul monetar al acesteia – respectiv monedele naţionale – îşi pierdeau din puterea de cumpărare în faţa inflaţiei şi a devalorizării datorită involuţiei economice. În prezent, foarte multe ţări încearcă să îşi devalorizeze propriile monede, pentru a-şi creşte competitivitatea şi a-şi accelera revenirea economică. De aceea, o anumită alocare către aur a unei părţi din plasamentele financiare ale oricăruia dintre noi rămâne absolut benefică. Dar statistica aurului drept mijloc de protecţie împotriva inflaţiei prezintă rezultate contradictorii. De exemplu, datorită scăderii cotaţiei între 1980 şi 2001, performanţa aurului între anii 1972 – 2001 a fost de ~ 336%. Aparent impresionant, acest randament este de fapt foarte aproape de evoluţia inflaţiei în aceeaşi perioadă, de 323%; în timp ce randamentul indicelui bursier S&P 500 în aceeaşi perioadă a fost de peste 2400%.

   Să facem însă o scurtă incursiune în oscilaţiile pe care le-a presupus o investiţie în aur în ultimii 45 de ani. În 1980, aurul atinsese o cotaţie-record de 850 dolari/uncie, simultan cu un context global caracterizat de inflaţie foarte ridicată (cu 2 cifre în SUA, şi unde Paul Volcker a reuşit ulterior să o stabilizeze, scriind practic istorie), de preţuri ridicate la petrol, de instabilitate geopolitică (intervenţia URSS în Afganistan şi revoluţia iraniană, de ex.). În august 1999, aurul a atins un minim de 251$, impulsionat de temerile că băncile centrale îşi vor reduce rezervele de aur. În octombrie 1999, aurul ajungea la 338$, în urma unui acord dintre 15 bănci centrale europene de a limita vânzările de aur deţinut de fiecare dintre ele în rezerve. În februarie 2003, aurul atingea un maxim al perioadei 1999-2003, datorita reacţiei de panică la invadarea Irak-ului de către S.U.A. La sfârşitul lui 2003, aurul trecea de 400$/uncie, adică un nou maxim atins ultima dată în 1988. În noiembrie 2005, aurul trece de 500$/uncie, egalând performanţa din 1987. Pe 11 aprilie 2006, aurul trece de 600$/uncie, într-o dinamică favorizată de instabilitate geopolitică, dolar din ce în ce mai slab şi preţuri în creştere pentru resursele naturale. Pe 12 mai 2006 aurul atinge 730$. Ambiţiile nucleare ale Iranului intrau în focusul politicii globale. Doar o lună mai târziu, în iunie 2006, găsim aurul mai jos cu 26%, la 543$, după marcări de profit ale speculatorilor din piaţă. Un an şi jumătate mai târziu, în ianuarie 2008, aurul revine la 850$, respectiv cotaţia avută în 1980. În anul 2025, 13 martie, preţul unciei de aur a ajuns la 3000 de dolari, pe fondul tensiunilor geopolitice internaţionale, cu 14% mai mare decât în anul 2004, când a avut o creştere de 27% faţă de anul anterior…

   Opinia noastră, peste tot acest zig-zag de cotaţii ale aurului din ultimii 45 de ani este că, pe termen mediu şi lung, pasiunea pentru aur este în final direct proporţională cu lipsa de încredere a investitorilor în competenţa guvernelor la nivel bugetar şi fiscal. Rămânând la orizontul mediu de timp, Nick Barisheff (un experimentat veteran al plasamentelor în aur, expert în lingouri, fondator, fost preşedinte şi CEO-ul BMG Group Inc., şi care considera că metalele preţioase: aurul, argintul şi platina sub formă de lingouri ar trebui să constituie între 10 şi 20 % dintr-un portofoliu diversificat), a identificat 3 factori care influenţează pe termen mediu evoluţia cotaţiei aurului: achiziţiile de aur făcute de către Băncile Centrale ale statelor lumii; scăderea importanţei dolarului ca şi monedă internaţională în care statele lumii îşi ţin rezervele valutare; atitudinea Chinei privind rolul aurului ca mijloc de plasament.

   În 2009 achiziţiile de aur în scop de rezerve şi investiţie au depăşit pentru prima dată în ultimii 20 de ani achiziţiile de aur în scop comercial, industrial sau productiv, iar în 2010 Băncile Centrale ale Chinei, Iranului, Rusiei, Indiei şi-au transferat sume importante de numerar în aur. Din 1973, dolarul a fost singura monedă în care s-au efectuat tranzacţiile cu petrol. În noiembrie 2009, au apărut însă informaţii despre discuţii între Rusia, China, Franţa pe de o parte şi statele arabe, pe de altă parte, pentru a tranzacţiona petrol şi în alte valute decât dolarul american. Iar Iranul anunţase atunci că începe să îşi schimbe rezerva valutară din dolari în euro, cel mai la îndemână fiindu-i vânzarea de petrol cotat în euro, nu în dolari. Ceea ce a şi făcut, ca însă după numai 6 luni, în iunie 2010, să înceapă să vândă euro pentru a recumpăra dolari, datorită picajului avut de euro în acea perioadă. Însă atunci, la sfârşitul lui 2009, multă lume şi-a ţinut răsuflarea pentru simplul fapt că singurul stat arab care mai avusese curajul să înceapă să vândă petrol în euro fusese Irakul; şi, nefericită coincidenţă, fusese invadat de S.U.A. şi Marea Britanie la doar câteva luni de când a avut această idee neinspirată. În noiembrie 2010, Rusia şi China au ”abandonat” în mod oficial dolarul şi au început să folosească propriile monede pentru comerţul bilateral. La sfârşitul lui 2009 ,peste 25% din rezervele valutare globale erau denominate în euro conform datelor FMI, în creştere faţă de 2008.

   Povestirile privind mentalitatea chineză, care priveşte aurul drept protecţie a bunăstării şi unde guvernul încurajează familiile ca 5% din economii să fie investite în aur sunt de asemenea valide. Este surprinzător însă cum dintr-o dată acest comportament ar fi asignat la rădăcina evoluţiei crescătoare a aurului; suntem convinşi că aceeaşi mentalitate exista în China şi acum 3 sau 5 ani, fără însă ca preţul aurului să fi fost foarte „tulburat” atunci. De asemenea, Barisheff mai identifică 3 trenduri implacabile şi ireversibile care pledează pentru o apreciere pe termen lung a cotaţiei aurului, şi anume: populaţia din ce în ce mai îmbătrânită din ţările dezvoltate; fenomenul de externalizare a producţiei şi serviciilor; petrolul. Populaţia îmbătrânită înseamnă din ce în ce mai mulţi oameni care ajung să aibă drept singur venit pensia, şi care devin forţaţi să îşi reducă stilul de viaţă, cheltuind mai puţin. Mai puţină cerere din partea populaţiei şi un consum mai redus ar trebui să se reflecte în scăderea P.I.B., reducerea veniturilor colectate din taxe şi în slăbirea monedelor ţărilor dezvoltate; acelaşi rol de reducere vine şi din partea externalizării din ce în ce mai cuprinzătoare a activităţii economice, rezultând inclusiv şomaj din ce în ce mai ridicat. Spectrul inflaţiei datorită creşterii preţurilor la materiile prime (începând cu petrolul) va contribui de asemenea la deprecierea monedelor ţărilor lumii, ceea ce ar trebui să încoroneze din ce în ce mai mult aurul.

   Zgomotul cotidian al evoluţiei cotaţiei aurului rămâne însă unul foarte puternic. Iar deocamdată, reducerile de cheltuieli ale statelor lumii, şi în special ale SUA sunt palide, în condiţiile în care îndatorarea, atât la nivel de indivizi cât şi de foarte multe ţări, rămâne la nivele nesustenabile. Activităţile productive se desfăşoară la subcapacitate, imobiliarele sunt crispate pentru o perioadă lungă de timp în viitor, iar bursele de valori par deseori să formeze bule speculative construite pe dorinţa disperată a oamenilor de bunăstare economică, şi mai puţin pe realităţile cotidiene.

   În concluzie, aurul rămâne un „copil-minune” al istoriei financiare a omenirii, a cărui poveste se scrie între iluzie, logică, raţionament, speranţă şi iraţional. Dacă observăm evoluţii precum cele din paragraful anterior, dacă observăm că valutele îşi pierd din valoare, dacă vedem ţări tipărind bani fără acoperire în fluxuri economice ale activităţii reale, dacă observăm îndatorare nesustenabilă, atunci nu ar trebui să ne mai întrebăm dacă este imperios necesar ca o parte din banii noştri să fie investiţi în aur, ci doar cât de mare să fie această parte.

(TEXT SELECTAT ŞI ADAPTAT DIN LUCRAREA: LECŢIILE CRIZEI ECONOMICE (COAUTORI: BOGDAN MIHALAŞCU, VICTOR MIHALAŞCU), EDITURA TECHNO MEDIA, 2011).

 

Victor MIHALAŞCU este absolvent al Facultăţii de Filosofie a Universităţii Bucureşti, al cursurilor de formare de formatori pentru economie şi antreprenoriat organizate de C.R.E.E. în parteneriat cu N.C.E.E. (S.U.A.) şi a fost profesor la renumitul liceu ”Ovidius” din Constanţa.