Ştiţi cărei componente i se alocă cele mai multe fonduri într-o afacere economică?
Planul de producţie (1)
„Oriunde se desfăşoară activităţi de producţie, există şi costuri. Conducerile firmelor ştiu că fiecare dolar inutil înseamnă un profit mai mic cu un dolar şi ţin seama de acest lucru în momentul în care stabilesc planul de producţie şi desfacere… Firmele urmăresc să aplice o metodă de producţie cât mai eficientă care să dea rezultate cu cele mai mici costuri… Analiza producţiei şi a costurilor se bazează pe conceptul de funcţie de producţie, care reflectă cantitatea maximă de produse ce poate fi obţinută utilizând diferite combinaţii de factori de producţie”. – (Paul Samuelson – Economie politică)
Răspunsul la întrebarea din titlul articolului nu este prea greu de dat. Deşi, de-a lungul timpului, s-au formulat numeroase aprecieri privind ierarhizarea diverselor funcţiuni ale firmei, adică producţia, vânzările, marketingul etc. totuşi, dincolo de controversele teoretice, importanţa producţiei de bunuri economice materiale/realizării serviciilor, respectiv a ofertei pentru o firmă (ca şi a elaborării planului de producţie) este practic o axiomă. Această importanţă decurge din ponderea mare a resurselor implicate de această funcţiune a firmei, peste 70% din totalul resurselor firmei, dar şi din complexitatea procesului (de exemplu, un microprocesor are circa 1 milion de piese componente şi un număr mediu de 1 milion operaţii pe produs). Astăzi, producţia ni se prezintă împreună cu o seamă de probleme, precum: reciclarea la maxim posibil a pierderilor materiale şi în general supravegherea impactului ecologic al producţiei; folosirea analizei cost-beneficiu pentru a evalua efectele economice ale conducerii producţiei, ca şi ale poluării înseşi; completarea abordării tehnice/cantitative cu cea umanistă a analizei şi din punctul de vedere al psihologiei angajatului văzut ca partener într-o afacere.
Managementul (gestiunea) producţiei se referă la planificarea, organizarea, conducerea şi controlul activităţilor de producţie ce se desfăşoară în firme astfel încât să se obţină un produs care să satisfacă cerinţele clienţilor şi să aducă un anume profit. În cazul când planul de afaceri este orientat spre conceperea unui produs cu drepturi de fabricaţie licenţiate în afara firmei, aderăm obligatoriu la descrierea procesului de producţie în cauză. Preluarea (echipamentelor de specialitate şi tehnologiilor, a produselor, de exemplu prin franciză) are ca avantaje: evitarea costurilor de aranjare a echipamentelor şi tehnologiilor, lansarea mai rapidă a produselor, o flexibilitate mai mare, preţuri mai mici de vânzare datorită costurilor mai mici.
Există şi dezavantaje ale preluării, precum: dependenţa de antreprenori importanţi, lipsa concurenţei care să ducă la costuri şi mai mici etc.
Producerea de către firma însăşi presupune: stabilirea nomenclatorului de fabricaţie; stabilirea formelor de organizare spaţială a fabricaţiei (de exemplu, linii tehnologice); organizare, în care serviciul de achiziţii de materii prime ori alegerea furnizorilor au un rol important; alegerea capacităţilor de producţie în funcţie de pieţele de desfacere potenţiale şi cheltuieli previzibile; o politică de gestiune a stocurilor şi aprovizionării; controlul de calitate; programul de cercetare şi dezvoltare, la firmele mai mari). Trebuie să demonstrăm că firma noastră este capabilă să răspundă cererii segmentului din cadrul pieţei-ţintă, respectiv nişei de piaţă şi celulei de piaţă din cadrul acesteia în condiţii satisfăcătoare de timp, calitate şi preţ de vânzare.
Amplasarea fluxurilor de producţie presupune 3 tipuri: pe procese, adică prin compartimente specializate, pe operaţii, ori mixt (diagnosticarea problemelor de capacitate a firmei se poate face cu ajutorul diagramelor de flux cu care sunt depistate, de exemplu, posibile probleme în circulaţia informaţiei sau cu modele de programare liniară). Alegerea unui amplasament corespunzător, adică alegerea unei zone/localităţi şi apoi a unui loc anume în cadrul acesteia după anumite criterii, precum apropierea de surse de materii prime, de energie, de facilităţi de transport, de forţă de muncă calificată, de pieţe, de instituţii financiare, dar şi în funcţie de nivelul concurenţei, tipul de afacere, nevoia reducerii investiţiilor în echipamente noi etc. Pentru o afacere nouă, alegerea facilităţilor fizice precum clădirea, închiriată/ cumpărată/construită, în funcţie de spaţiu, faţadă, acces etc., amenajarea fizică şi mai ales amenajarea tehnică a clădirii sunt decizii şi operaţii la fel de importante.
O atenţie deosebită trebuie să acordăm calităţii. Calitatea, ca un criteriu de competitivitate, este totalitatea trăsăturilor unui produs care îl fac capabil să satisfacă o anumită trebuinţă a consumatorului, dar şi interesele producătorului de a obţine profit dacă se vinde; variabilele care prezintă interes sunt numărul defectelor şi gradul de abatere de la conformitate (a nu se confunda cu fiabilitatea care înseamnă modul comportării unui produs în timp, variabila urmărită fiind timpul scurs între defecţiuni). Funcţia „calitate” a evoluat de la controlul produselor spre responsabilitatea angajaţilor, apoi către elaborarea procedurilor eficiente şi cointeresarea personalului. Prin certificatele ISO se certifică periodic managementul calităţii produselor firmelor, deşi asemenea standarde nu sunt obligatorii întrucât ISO este un ONG înfiinţat la Londra în anul 1945. Standardele ISO 9000-2000 se bazează pe 8 principii ale managementului total al calităţii.
De o importanţă vitală este şi procesul de aprovizionare tehnico-materială care reprezintă achiziţionarea bunurilor necesare firmei, inclusiv prin lohn, de la diverşi furnizori (în România lohn-ul a fost o activitate des întâlnită în anii 2000 îndeosebi în industria textilă şi a încălţămintei, un motiv fiind faptul că fabricile de confecţii nu găseau materii prime în ţară). Evaluarea furnizorilor trebuie făcută periodic prin indicatori precum livrarea la timp, număr de întârzieri, defecte de calitate, situaţie financiară, costul livrării, conflicte, etc. Ca manager/întreprinzător nu trebuie să subestimezi nici gestiunea stocurilor (ce stocuri de produse ar trebui să fie create? ce niveluri ale stocurilor de resurse sunt adecvate?). Gestionarea stocurilor se referă la procurare, finanţare, manipulare, depozitare, asigurare împotriva riscurilor, uzură morală şi fizică şi la costurile acestora.
Programarea şi controlul operaţiilor este partea din planificare prin care sarcinile sunt diferenţiate în timp şi în spaţiu până la operaţia de la postul de lucru. Planul operaţional se referă la graficul realizării investiţiilor, asigurării firmei cu forţă de muncă, aprovizionării tehnico-materiale, distribuţiei mărfurilor realizate. În cazul creării unei noi firme putem folosi şi un grafic calendaristic, lunar, Gantt, de realizare a investiţiei.
Producţia reprezintă crearea de utilităţi pentru a satisface necesităţi, de aceea atât crearea de bunuri economice, cât şi serviciile reprezintă producţie pentru un economist. Să nu confundăm producţia cu funcţia de producţie, termen care descrie posibilităţile tehnice prin care caracterizăm o firmă, asociind fiecărui pachet de input-uri, adică servicii marfare aduse de angajaţi, maşini etc. o cantitate maximă de output pe care o poate produce ţinând seama de posibilităţile tehnice. În literatura de specialitate există numeroase clasificări ale producţiei, după diverse criterii. De exemplu, după criteriul gradului participării diferitelor procese parţiale de fabricaţie la realizarea produselor finite, distingem patru categorii de procese de producţie: de bază; auxiliare; de servire; anexe. Dar mai important este să răspundem la întrebarea cât de mult pot produce ţinând cont de specificul producţiei noastre (bazată pe costuri mici sau calitate deosebită); procesul de producţie; capacitatea de producţie; calitatea; timpul de introducere a produselor pe piaţă; stocuri; relaţiile cu furnizorii, forţa de muncă necesară în diversele etape ale ciclului de viaţă al produselor/afacerii etc.;
Producţia realizată şi vândută la diverse niveluri de preţ într-o perioadă de timp reprezintă oferta. Dar oferta este în funcţie de evoluţia cererii, ce se referă la mărfurile cumpărate într-o perioadă de timp la diverse niveluri ale preţului unitar. Datorită resurselor limitate, producătorul, asemenea consumatorului, este obligat să facă alegeri cu privire la ce să producă, varianta cea mai bună la care va renunţa numindu-se cost de oportunitate. Unul din calculele de eficienţă ale combinării factorilor de producţie este productivitatea marginală, adică sporul de rezultate, de „ieşiri” care se obţine prin utilizarea unei unităţi suplimentare din factorul de producţie respectiv, „intrări” (capital utilizat, muncă sau pământ), ceilalţi factori rămânând constanţi. Aceasta nu trebuie confundată cu productivitatea medie/randamentul mediu care se calculează ca raport dintre producţie, rezultate şi factori de producţie folosiţi, eforturi. Cu atât mai puţin nu trebuie confundată producţia cu productivitatea.
Etapele procesului de producţie sunt considerate, de regulă: conceperea (crearea) produsului, având ca paşi intermediari elaborarea specificaţiilor tehnice şi conceperea prototipului; fabricarea componentelor produsului; asamblarea; distribuţia. Acestea diferă ca număr, conţinut, timp etc. de la o activitate economică la alta. Organizarea producţiei în sectoarele de bază este influenţată foarte mult de tipul producţiei existent la un moment dat în întreprindere.
În funcţie de tipul de producţie există trei metode principale de organizare a producţiei, şi anume: producţia de masă/în flux continuu, care are ponderea cea mai mare la firmele de producţie şi înseamnă fabricarea unei nomenclaturi reduse de producţie, neîntrerupt şi în cantităţi mari, implicând o specializare înaltă şi deplasarea mărfurilor bucată cu bucată; producţia în serie, specifică firmelor care fac o nomenclatură relativ largă de produse, periodic şi în loturi diverse ca mărime şi cu un grad de specializare mai redus; producţia individuală (unicat), adică fabricarea unei nomenclaturi foarte largi de produse, în cantităţi reduse, uneori unicate, producţia repetându-se la intervale de timp nedeterminate; forţa de muncă este înalt calificată, neexecutând operaţii repetitive; resursele materiale sunt specifice, ca furnizori şi caracteristici, proiectului executat.
Programarea producţiei pe sectoare de fabricaţie este ansamblul metodelor, tehnicilor, instrumentelor utilizate, inclusiv a succesiunii lucrărilor necesare realizării obiectivelor specifice ale producţiei, şi implică 3 variabile: producţia propusă într-o perioadă de timp; nivelul cererii, în funcţie de care vom dimensiona şi oferta; nivelul stocului de produse finite la sfârşitul perioadei.
Ca manageri, trebuie să luăm în considerare şi ciclul de viaţă al produsului, care parcurge mai multe etape, de la fabricarea în cantităţi reduse şi până la declin, adică cele „5 vârste ale unui produs”, etape analizate apoi fiecare în parte succint, inclusiv din punct de vedere al brandingului. Ciclul de viaţă al produsului arată modul în care vânzările totale cu amănuntul variază de-a lungul timpului pentru un produs şi cuprinde, patru etape – standard, şi anume: introducerea (este o perioadă de creştere lentă a vânzărilor, inexistenţa profiturilor datorită costurilor cu introducerea produsului); creşterea (acceptare rapidă pe piaţă a produsului, creştere substanţială a profitului, maturitatea (încetinirea vânzărilor, stabilizarea profiturilor sau chiar scăderea lor datorită măsurilor sporite de protejare a produsului împotriva concurenţilor); declinul (tendinţă descendentă a vânzărilor, erodarea profiturilor).
Nu subestimaţi descrierea produselor care implică detalierea unor aspecte precum: prezentarea produselor sub aspect fizic şi al utilităţii, a ciclului lor de viaţă, tipul de ofertă (singulară, perisabile etc.), tehnologia actuală folosită, modul realizării calităţii şi controlului acesteia, dezvoltarea ulterioară. Design-ul este legat de emoţii şi de aceea contactul iniţial intuitiv, bazat practic pe toate simţurile, trebuie să fie atât de puternic încât să motiveze consumatorul să încerce ceva nou şi să aibă dorinţa de a cumpăra produsul. Ambalajul însuşi este funcţional, dar trebuie să exceleze la capitolul atracţie senzorială, să întâmpine atingerea şi să atragă privirea pentru a creşte şansele de vânzare. Comerţul exterior,importul şi exportul/achiziţia şi livrarea intracomunitară în U.E., licenţierea etc. sunt o soluţie pentru creşterea productivităţii datorită creşterii concurenţei cu firmele mai puternice. Eficienţa comerţului exterior este măsurată prin mai mulţi indicatori, precum cursul de revenire brut la export şi cursul de revenire brut la import. În cadrul comerţului exterior al României, membră a U.E., livrările intracomunitare reprezintă firesc majoritatea, circa 70%.
*
Subiecte de reflecţie…
În Japonia nu există o lege a calităţii şi nici instituţii ale statului care să impună implementarea de sisteme ale calităţii, standarde etc. Şi nici nu este nevoie de aşa ceva pentru că în Japonia există o mişcare naţională în favoarea calităţii, care acţionează la toate nivelurile, de la top-manageri la ultimul angajat
xxx
Joseph M. Juran, unul din părinţii managementului calităţii (care alături de W. E. Deming a impus ideea calităţii în Japonia după cel de al doilea război mondial, primind ordinul „Tezaurul sacru”, cea mai mare distincţie acordată străinilor) s-a născut la Brăila. Marele calitolog american de origine română a participat la un simpozion naţional al calităţii şi fiabilităţii în 1995 în România.
xxx
Lohn-ul are avantaje precum educarea lucrătorilor pentru realizarea produselor destinate exportului, facilitarea preluării know-how-ului, creşterea competitivităţii produselor industriale, dar şi dezavantaje precum menţinerea unor niveluri scăzute de salarizare a angajaţilor, diminuarea posibilităţilor de promovare pe piaţa internă şi externă a produselor sub marcă proprie, etc.
xxx
La iniţiativa unor firme de top precum Wolkswagen, Philips etc.,în anul 1988 s-a înfiinţat Federaţia Europeană pentru Managementul Calităţii (EFQM), iar în fiecare a 2-a zi de joi a lunii noiembrie este marcată Ziua mondială a calităţii (există şi zile naţionale); în anul 1994 Organizaţia europeană pentru calitate a elaborat schema calificărilor şi înregistrării profesioniştilor în domeniul calităţii desemnaţi în România prin codul C.A.E.N. 2423: specialişti în domeniul standardizării, auditului şi evaluării conformităţii.
xxx
„Comerţul liber şi mobilitatea îl fac pe sărac mai bogat, iar pe bogat şi mai bogat, dar bogatul nu se îmbogăţeşte la fel de repede precum săracul” (Johan Norberg – În apărarea capitalismului global ).
xxx
„Filosofia corporatistă a firmelor americane susţine că nu creşterea este ţelul principal, ci calitatea pentru că realizarea calităţii are ca rezultat creşterea economică. Calitatea şi încrederea sunt pluta de salvare pentru toate etapele ciclului de viaţă al produsului” (Th.J. Peters, R.H. Waterman jr. – „În căutarea excelenţei”).
TEXT SELECTAT ŞI ADAPTAT DIN LUCRAREA „ANTREPRENORIATUL – O SOLUŢIE PENTRU CRIZA ECONOMICĂ (AUTORI: VICTOR MIHALAŞCU, BOGDAN MIHALAŞCU, DOINA MIHALAŞCU ) – Editura Techno Media, 2013…
Victor MIHALAŞCU este absolvent al Facultăţii de Filosofie a Universităţii Bucureşti, al cursurilor de formare de formatori pentru economie şi antreprenoriat organizate de C.R.E.E. în parteneriat cu N.C.E.E. (S.U.A.) şi a fost profesor la renumitul liceu „Ovidius” din Constanţa.
Facebook
WhatsApp
TikTok
