Afaceri prociclice sau contraciclice sau în ce măsură depinde succesul afacerii mele de fazele ciclurilor economice
„Banii sunt o formă de putere. Dar şi mai puternică este educaţia financiară. Banii vin şi se duc, dar dacă ai o anumită educaţie în privinţa felului în care acţionează banii, poţi câştiga de pe urma acestei învăţături şi poţi să începi să-ţi construieşti averea.” – Robert T. Kiyosaki – „Tată bogat, tată sărac. Educaţia financiară în familie”
Manifestarea crizelor succesive şi suprapuse din perioada recentă, opina Mugur Isărescu, Guvernatorul B.N.R. (2 aprilie 2025) la Conferinţa BNR-ASE, a determinat o serie de schimbări profunde la nivelul economiilor globale: tensiunile geopolitice, tendinţele de fragmentare economică sau avansul rapid al inteligenţei artificiale şi digitalizării. Dezvoltarea competenţelor financiare devine o prioritate, iar mediul academic are responsabilitatea de a-şi adapta programele educaţionale şi de a promova gândirea critică în domeniul financiar-bancar…
Să ne pregătim de a lua decizii corecte la nivel individual şi instituţional. O societate bine informată din punct de vedere financiar devine mai rezilientă în faţa crizelor economice, afirma el, reducând vulnerabilitatea la şocuri şi contribuind la stabilitate financiară şi îşi poate administra mai eficient veniturile, economiile şi investiţiile. Idee consonantă cu cea a lui Alan Greenspan, economist şi fost Preşedinte al Sistemului de rezervă monetară al S.U.A.: „Problema principală pentru generaţiile din prezent este lipsa educaţiei financiare”. Nu putem să nu fim de acord cu această opinie, şi considerăm că educaţia financiară adecvată conduce la un bun management al banilor şi bunăstării personale şi a societăţii din care facem parte. Fără a fi un scop punctual, ci un proces viu şi întins pe durata întregii vieţi, educaţia financiară este esenţială, indiferent că vorbim de atitudinea faţă de banii tăi, faţă de bogăţia celorlalţi, şi de deciziile de plasament şi investiţii pe care le iei.
Românul trăieşte deseori fie periculos, implicându-şi bunăstarea personală în proiecte riscante, fie naiv, căutând ponturi şi lovituri peste noapte, fie în necunoştinţă de cauză, fapt penalizat şi exploatat deseori fie de unii agenţi financiari, fie de escroci, şi chiar de parteneri de afaceri. Întrebarea mult mai actuală rămâne însă dacă, ţinând cont de opacitatea capacităţii de percepţie şi raţionament a întregii umanităţi în ceea ce priveşte apariţia crizelor economice, mai putem avea acum şi pe mai departe convingerea şi capacitatea de a identifica un sfârşit al acestei epoci neplăcut de ciudate, şi în final irosită din prea multe puncte de vedere ca să putem privi înapoi cu mândrie…
Ne întrebăm în ce măsură depinde succesul afacerilor noastre de ciclicitatea economică? Conform literaturii de specialitate economică, ciclicitatea este forma de existenţă a economiei în care fazele de creştere alternează cu cele de regres. „Un ciclu economic, susţine celebrul economist Paul Samuelson, este o oscilaţie a produsului, a venitului şi a ocupării la nivel naţional care durează de regulă între 2 şi 10 ani, perioadă marcată de o expansiune sau restrângere semnificativă a activităţii în majoritatea sectoarelor economice” („Economics”).
Ciclul economic este perioada de timp care separă două crize economice, este o fluctuaţie a nivelului activităţii economice agregate, măsurată de regulă prin dinamica produsului intern brut, căruia îi corespunde un model de succesiune a etapelor de expansiune (creştere, vd. engl.boom) şi de recesiune (restrângere, vd. Originea latină recedo/recedere) a activităţii economice. În prezent se confruntă două mari teorii asupra ciclului de afaceri şi anume cea monetaristă (Lucas 1972, continuând pe Paul Samuelson şi Milton Friedmann care susţin că orice ciclu economic este determinat de expansiunea masei monetare şi a creditelor), şi cea a ciclurilor reale de afaceri (Long, Plosser, 1983, Barro, King, 1984, Prescot, 1986) care susţine că schimbările/şocurile tehnologice sau alte elemente ale ofertei precum preţurile la energie sunt determinante esenţiale ale ciclicităţii economice.
Teoriile politice fac însă răspunzători politicienii ce se folosesc de politicile fiscale şi monetare pentru a fi realeşi; din punct de vedere istoric, rezultatul alegerilor prezidenţiale este influenţat de condiţiile economice existente cu 6-9 luni înainte de data desfăşurării lor (orice asemănare cu România este absolut neîntâmplătoare!).
Literatura economică delimitează ciclul economic în patru faze: 1. Faza de criză economică, în care are loc stagnarea sau un regres, respectiv o contracţie puternică a activităţii economice.
- Faza de depresiune se caracterizează prin stagnarea producţiei sau o creştere neînsemnată a acesteia, continuând să se manifeste fenomene negative, cum ar fi: creşterea şomajului, salarii mici, eficienţă scăzută etc. În această fază se petrec câteva lucruri bune pentru economie, în sensul că, pe fondul scăderii dobânzii bancare şi al preţurilor în scădere, are loc o înnoire mai accesibilă a capitalului fix, creându-se astfel premizele următoarei faze, respectiv înviorarea economică. 3. Faza de înviorare (creştere economică sau boom economic) când investiţiile redevin atractive, datorită ieftinirii preţurilor resurselor naturale, scăderii salariilor etc; creşte astfel cererea de materii prime, capital fix, rezultând un impact pozitiv asupra activităţii economice în ansamblul ei. 4. Faza de avânt sau expansiune economică este faza de creştere economică maximă, caracterizată printr-o creştere generalizată a vânzărilor şi preţurilor, abundenţă de credite şi creştere a veniturilor, faza în care are loc o puternică dezvoltare economico-socială a ţării.
După faza de expansiune, ciclul se repetă, urmând din nou faza de criză economică. Nu există două cicluri sau două faze identice (asemănătoare) ca durată, acestea reluându-se la noi dimensiuni, diferenţiindu-se datorită conjuncturii în care se produc, timpului şi mediului social, politic în care se desfăşoară. Afacerile unei companii pot sau nu să fie în directă corelaţie cu fazele ciclului economic – recesiune, stagnare, creştere etc, adică să fie pro-ciclice sau contra-ciclice. Afacerile pro-ciclice evoluează pozitiv atunci când se înregistrează creştere economică la nivelul ţării, şomaj în scădere, menţinere sau creştere a puterii de cumpărare a consumatorilor, expansiune în volumul de afaceri al clienţilor; afacerile contra-ciclice evoluează pozitiv indiferent de fazele ciclului macroeconomic, dar în schimb profită mai puţin de fazele de creştere economică…. Sectoare de activitate pro-ciclice sunt de exemplu metalurgia, bunurile de folosinţă îndelungată, o parte importantă a pieţei produselor de lux, etc. Sectoare contra-ciclice sunt cele de utilităţi, energie, sănătate. Combinatul Sidex din Galaţi îşi trimite oamenii în şomaj tehnic în timpul recesiunii, deoarece volumul comenzilor din partea partenerilor industriali scade. Alro Slatina la fel. În schimb, Transelectrica îşi vede în linişte de afaceri, şocul recesiunii fiind resimţit semnificativ mai puţin. Chiar dacă atât agenţii industriali cât şi consumatorii casnici îşi reduc volumul de activitate şi bugetele, nu se poate trăi fără curent electric; în schimb, se poate trăi foarte bine fără un nou televizor 3D sau fără o vacanţă în Bahamas. Iar distribuitorii de electrocasnice încep să se clatine, sau intră chiar în insolvenţă.
Unele firme mici prosperă în recesiune, şi se numesc contraciclice sau firme de probă a recesiunii. Exemple de idei de afaceri viabile în recesiune: servicii de contabilitate, vânzări de produse alimentare în vrac, articole de lux accesibile, agenţie de colectare a datoriilor, servicii de scriere a CV-urilor şi scrisorilor de intenţie, servicii de reparaţii auto, amenajări locuinţe pentru vânzare, asistent virtual şi în general oferta de muncă de acasă, meditaţii online, servicii de reparaţii a obiectelor casnice etc. Atenţie la confuzia care se face uneori în mass-media între afaceri pro sau anticiclice (distincţie care ţine de microeconomie şi este apanajul firmelor!) şi politici pro sau anticiclice (distincţie care ţine de macroeconomie şi este apanajul statului!).
România cade mereu pradă politicilor economice pro-ciclice, opina Claudiu Vuia (Contributors.ro, 3.01.2024) şi de aceea se pare că România nu a învăţat prea mult din crizele precedente, politicile economice pro-ciclice fiind cele care o poziţionează într-o situaţie dificilă (vd. deficitul bugetar excesiv, precum cel din anul 2024!). Exemplul cel mai sugestiv este cel al anului 2008, cu o creştere economică record, dar şi cu un deficit bugetar record, România ignorând semnele crizei financiare ce se manifesta în U.E. şi America de Nord, intrând nepregătită şi mai târziu decât alte ţări. Lipsa de disciplină şi viziune privind implementarea de măsuri economice anticiclice au făcut ca să înregistrăm o scădere economică abruptă de 7,1%. Ca urmare a crizei financiare declanşată în 2008, România a semnat un acord cu F.M.I., finalizat în 2013, ţinând deficitele bugetare sub control până în 2015, fiind cel mai aproape de o politică fiscală anticiclică, dar în perioada 2016-2018 deficitul bugetar a crescut iar spre 3%, în condiţiile în care P.I.B. a sporit anual cu rate între 4,5% şi 7,1%…
Este politică prociclică sporirea deficitului bugetar în condiţii de creştere economică şi respectiv scăderea sa în condiţii de criză economică. Orice deficit peste 3% este prociclic în condiţii de creştere economică. Guvernatorul BNR Mugur Isărescu susţinea, nu cu mult timp în urmă, că statul poate interveni în economia de piaţă pentru a limita ciclicitatea economică obiectivă şi efectele corecţiilor asupra societăţii dar dacă intervine prin politici prociclice (cum e şi situaţia României!), e preferabil să se abţină de la intervenţii. Regula de bază a statului trebuie reprezentată de politicile anticiclice, prin scăderea cheltuielilor publice şi a deficitului bugetar în perioada de expansiune şi respectiv creşterea lor în faza de recesiune; politica monetară se ocupă de stabilizarea preţurilor, iar cea fiscală – de creşterea economică.
Politicile anticiclice presupun utilizarea politicilor fiscale şi monetare pentru reducerea amplitudinii ciclului, preferabil fără afectarea tendinţei pe termen lung, adică sa faci reducerea deficitului bugetar prin reorganizări administrative, eliminări de facilităţi fiscale, ori de subvenţii, şi invers în perioada de regres economic. În acest sens, opinează şi Daniel Dăianu, Preşedintele Consiliului fiscal (17 aprilie 2025): statul român riscă să repete scenariul din perioada 2008-2010, motivul principal fiind dezechilibrul bugetar uriaş şi lipsa de măsuri concrete pentru redresare. De aceea România riscă să intre din nou într-o curbă de sacrificiu. România va avea o curbă de sacrificiu nu peste mult timp!
Un punct de vedere interesant a fost susţinut nu de mult de către laureatul premiului Nobel pentru economie din 2021, Joseph Stigliz, cu ocazia decernării titlului de Doctor honoris causa de către UBB Cluj-Napoca, pe 8 mai 2025:„guvernele, a spus el, trebuie să stimuleze sectoarele-cheie din economie şi exporturile când au deficit bugetar, şi nu să ia măsuri de austeritate care să blocheze economia, adică să aibă o economie proactivă“.(vd. şi economia României care în 2024 de exemplu a avut „deficite gemene” – adică atât de cont curent, cât şi bugetar – mari, la nivel de U.E. fiind pe locul întâi).
Lecţiile crizei economice din 2008-2010 au fost ignorate, iar finanţele publice sunt din nou pe marginea prăpastiei – susţine în mod just economistul – din cauza deficitului bugetar galopant şi a lipsei de reforme consistente. Nu am învăţat nimic din greşelile trecutului. O analiză Erste atrage atenţia că politica fiscală indecisă pune în pericol ratingul de ţară al României. Cu un deficit bugetar estimat la 9,28% din P.I.B. în 2024 şi datorii în creştere accelerată România riscă retrogradarea la calificativul ”junk” de către organizaţiile de rating, ceea ce ar scumpi împrumuturile şi ar adânci criza financiară. Guvernul este presat să ia măsuri rapide şi concrete de scădere a cheltuielilor publice, limitarea împrumuturilor şi creşterea taxelor. Erste susţine pe bună dreptate că amânarea reformei fiscale din motive electorale pune sub semnul întrebării ţinta de deficit de 7% stabilită pentru anul 2025. În lipsa unor măsuri clare, România riscă o explozie a datoriei publice care ar putea depăşi 100% din PIB până în 2035…
Totuşi, deficitul bugetar în condiţii de criză este recomandat pentru că statul se poate credita din surse externe mai uşor şi mai ieftin decât din propria ţară, suplinind contracţia consumului privat pentru a păstra relativ constantă cifra de afaceri a sectorului privat. Crizele economice periodice readuc astfel în atenţie corelaţia dintre fazele ciclului economic şi volumul potenţial de activitate al unei firme pe care o înfiinţezi, o achiziţionezi sau vrei să o dezvolţi prin investiţii în acţiuni sau obligaţiuni,luând uneori şi credite.
Pe lângă banii noştri ca antreprenori, avem nevoie pentru a porni o afacere, a o menţine, a o dezvolta, şi de banii altora, de credite. Iar banii altora sunt de cele mai multe ori preferaţi propriilor noştri bani atunci când pornim o afacere; cu cât investim mai puţin din banii noştri, cu atât riscăm mai puţin de a fi afectaţi de un eşec al afacerii. Banii altora cel mai des vin „pe datorie”, prin împrumuturi de la prieteni, de la rude, sau de la bancheri. Care sunt consideraţi prieteni atunci când dau un credit, dar devin oarecum neprieteni atunci când îi şi cer înapoi… Orice afacere are la bază un capital investit, care poate fi atât propriul capital al antreprenorului sau acţionarilor, cât şi capital împrumutat – de obicei din partea unor instituţii financiare, uneori fonduri de investiţii, dar cel mai frecvent, din partea băncilor. Iar prezenţa creditului în structura de capital este, ca orice strategie de business, o idee cu două tăişuri. Printre argumentele pro îndatorare se enumeră posibilitatea obţinerii unei profitabilităţi mai ridicate atâta timp cât rata profitului este superioară costurilor cu dobânzile (efectul de „levier”), accesul rapid la resurse prin care se poate sprijini dezvoltarea accelerată a afacerii, în special când se doreşte obţinerea de cotă de piaţă, şi nu în ultimul rând managementul şi acţionarii ar trebui să devină mai responsabili şi motivaţi să se preocupe de bunul mers al afacerii, ţinând cont că dacă nu vor reuşi să restituie creditele afacerea le va fi luată sau introdusă în executare silită de către bănci.
Printre argumentele contra îndatorare se menţionează în principal scăderea modului şi dinamicii afacerii (atunci când ai un grafic strict de rambursare a creditului, nu îţi permiţi foarte multe experimente sau extravaganţe în cadrul strategiei de business), dar şi inclusiv scăderea motivaţiei sau preocupării acţionarilor pentru afacere. Paradoxal poate, atâta timp cât antreprenorul nu este extraordinar de ataşat de afacerea sa, atâta timp cât nici nu reuşeşte să o pună pe picioare foarte bine, şi mai ales atâta timp cât structura juridică a afacerii este una de societate cu răspundere limitată – adică patrimoniul personal al antreprenorului nu poate fi afectat de pretenţiile creditorilor comerciali şi financiari ai societăţii – el se poate despărţi destul de uşor de afacerea sa.
De aceea băncile au început să aprecieze din ce în ce mai mult afacerile de familie, cu valoare sentimentală şi emoţională puternică, şi formele de colateral al creditelor care cuprind garanţii şi proprietăţi personale ale acţionarilor unei companii. Îndatorarea este o strategie de cele mai multe ori inteligentă şi câştigătoare în perioadele de creştere economică. Criza economică şi financiară a adus însă asupra afacerilor exact problema flexibilităţii reduse care apare atunci când o afacere se îndatorează; dacă ai doar banii tăi în afacere, atunci când ai o perioadă negativă de vânzări sau încasări eventual “mănânci mai rar şi te culci mai des”; atunci când ai însă credite de rambursat, garantate cu afacerea însăşi şi chiar şi cu patrimoniul tău personal (locuinţă ipotecată, de exemplu), o evoluţie negativă a afacerii tale devine o problemă.
Însuşi comportamentul băncilor ca şi oferire de credite este, fără a spune că e bun sau rău, unul pro-ciclic, adică unul corelat direct proporţional cu fazele ciclului economic al unei ţări. Atunci când economia merge bine toată lumea este optimist, trăieşte bine, vrea credite, iar băncile sunt dispuse să le ofere. Până şi creditele au evoluat treptat de la ipostaza de credite stresate, către credite relaxate. Imediat însă cum perspectivele economice se înrăutăţesc, băncile îşi reduc masiv apetitul pentru credite, datorită scăderii vizibile a perspectivelor pentru rambursări fără probleme.
În concluzie, creditele sunt, de când lumea, “un rău necesar “, iar băncile pot fi, şi îşi doresc să devină, parteneri ai antreprenorilor. Termenii şi condiţiile acestui parteneriat se modifică însă profund conectate la evoluţia de ansamblu, ciclică, a economiei naţionale şi globale în care atât banca, dar şi antreprenorul, activează.
TEXT SELECTAT ŞI ADAPTAT DIN LUCRAREA: LECŢIILE CRIZEI ECONOMICE- COAUTORI: BOGDAN MIHALAŞCU, VICTOR MIHALAŞCU; EDITURA TECHNO MEDIA, 2011…
Victor MIHALAŞCU este absolvent al Facultăţii de Filosofie a Universităţii Bucureşti, al cursurilor de formare de formatori pentru economie şi antreprenoriat organizate de C.R.E.E. în parteneriat cu N.C.E.E. (S.U.A.) şi a fost profesor la renumitul liceu „Ovidius” din Constanţa.
Facebook
WhatsApp
TikTok
