TABLETA DE VINERI – Victor MIHALAȘCU – Reflecții actuale

Cel mai egal dintre pământeni sau despre inegalitatea economică (2)

   În articolul anterior am încercat să analizez implicaţiile inegalităţii economice preponderent negative şi sărăciei în lume şi în ţara noastră. Un studiu al R. Wilkinson şi K. Pickett, cercetători ai Nottingham University, susţine ipoteza în care populaţia este mai sănătoasă în ţările unde bogăţia este distribuită mai puţin inegal. În cartea lor din 2009, „The Spirit Level”, bazată pe acest studiu, cei doi atribuie inegalităţii economice şi alte multiple consecinţe negative, precum violenţă crescută şi tulburări mentale mai frecvente şi majore. Problemele din societăţile umane nu sunt cauzate de sărăcia sau de suprabogăţia acestora, ci de amploarea diferenţelor materiale dintre membrii lor. Ceea ce contează este locul în care ne situăm atunci când ne comparăm cu semenii noştri. Şi aceasta pentru că inegalitatea materială serveşte ca determinant şi sistem de ierarhizare a statutului social.

   Evident, există o legătură puternică între inegalitatea social-materială şi acţiunile de revoltă la adresa statului de drept.Toate regimurile politice se tem de mulţimile furioase, pentru că foamea şi frustrarea fac oamenii emoţionali, iraţionali şi necontrolabili. Sărăcia şi, mai ales, contrapunerea ei cu opulenţa unei protipendade reduse sunt scântei ce au aprins fiecare flacără de revoluţie din ultimele  secole.

   Un punct de vedere interesant privind inegalitatea îl întâlnim în lucrarea psihologului american Robert Leahy „Psihologia şi mintea economică”(2002, Editura ASCR), în care autorul utilizează teoria cognitiv-evolutivă în analiza modului în care copiii şi adulţii îşi reprezintă inegalitatea economică de-a lungul vieţii (desigur, copiii mici gândesc ca nişte marxişti, susţine el, însă ulterior îşi dezvoltă o convingere privind inegalitatea economică între bogaţi şi săraci în funcţie de diferenţele de eforturi şi abilităţi ale oamenilor).

    Fiecare criză economică înseamnă în acelaşi timp şi o oportunitate imensă. Această oportunitate este însă, până la noi dovezi, doar o posibilitate, şi nu o certitudine; de aceea, dacă omenirea nu profită de această oportunitate, ea se va pierde. De asemenea, după uraganul distrugerii economice şi al topirii diverselor sisteme financiare şi agenţi economici, urmează o reîmpărţire a sferelor de influenţă între marile puteri şi forţe economice (ceea ce vedem clar în prezent!). Cea mai importantă şi valoroasă oportunitate adusă de o criză este cea de la nivelul societăţii şi sistemului economic în ansamblul său şi anume posibilitatea transformării acestora în structuri mai bune, superioare, mai funcţionale decât cele de dinaintea crizei. Exact în mijlocul furtunii soluţiile se văd cel mai clar şi doar aici şi acum există disponibilitatea schimbărilor profunde.

   Strategiile post-criză ar fi trebuit să implice eliminarea sistemelor de taxare preferenţială a veniturilor foarte mari, respectiv încurajarea distribuţiei averii, o alocare mai coerentă, dacă nu chiar etică, a cheltuielilor publice, o politică monetară care să frâneze crearea de bule şi accelerările foarte rapide în preţurile activelor. Pieţele financiare poate că tind spre o autoechilibrare, dar în goana către echilibru este deseori ignorată legătura cu economia reală; este normal ca preţul petrolului sau al grânelor să aibă un trend ascendent, dar este anormal ca acest trend să fie mult mai accelerat decât dinamica cerere-ofertă din economia reală şi să ducă la disrupţii şi dezechilibre de la o zi la alta în economia reală. De aceea, reglementarea pieţelor financiare este imperios necesară, pentru a se putea promova o evoluţie sustenabilă, în tandem, dintre pieţele financiare şi economia reală, şi societatea umană în ansamblul ei. Este iraţional şi imoral să favorizăm, într-un sistem capitalist, doar obţinerea de profit, în detrimentul accesului la educaţie, al asistenţei sociale pentru clasele defavorizate, al creării de oportunităţi egale pentru accesul în sistemul economiei de piaţă dezvoltate, acolo unde valoarea adăugată este cel mai bine remunerată.

   Criza economică a anului 2008 a apărut datorită multor cauze; una dintre ele a fost că sistemul financiar a permis supraîndatorarea atât a indivizilor, cât şi a companiilor, şi inclusiv la nivel de state ale lumii. Atribuirea doar către fenomenul inegalităţii la nivel de bunăstare a oamenilor a statutului de cauză a crizei financiare, ar fi o nedreptate; astfel de inegalitate generează în principal revoluţii şi revolte sociale şi nu crize sistemice. Şi chiar şi în cazul revoluţiilor, mâinile protestatarilor se întind mai puţin după pâine şi, mai mult, după demnitate şi libertate. Probabil că s-a încercat în mod clar atenuarea inegalităţii prin accesul tot mai uşor către îndatorare, cultivându-se iluzia bunăstării. La fel cum cardul de credit este una dintre modalităţile cele mai uşoare de acces la iluzia bunăstării pentru toţi oamenii, indiferent cât de săraci sunt, compensând riscul ridicat cu dobânzi şi comisioane deseori mari, la fel şi îndatorarea prin credite propriu-zise a acestor segmente de populaţie, ca să nu mai vorbim de creditele către agenţi economici neprofitabili dar care îşi puteau face prognoze deosebit de optimiste, au fost pur şi simplu oportunităţi de business, susţinute atât de profituri imediate, cât şi de o hipnoză colectivă. Este ca şi cum atunci când toată lumea începe să traverseze pe roşu, şi nu păţeşte nimeni nimic, ajungem să tragem două concluzii: cine refuză să traverseze pe roşu este lipsit de inteligenţă, şi, mai mult, traversatul pe roşu este de fapt regula de bază care trebuie urmată.

   Poate că îndatorarea excesivă ar fi avut un efect mai puţin distrugător dacă orientarea consumului sau investiţiilor finanţate prin împrumuturi ar fi fost către nevoi de bază sau cu conţinut pozitiv la nivel de societate, şi nu către nevoi create sau amplificate artificial, prin publicitate comercială. Poate dacă am fi încurajat alimentaţia sănătoasă, energia regenerabilă, producţia eficientă a bunurilor de bază, şi nu opulenţa, alienarea prin inegalitate socială, poate dacă am fi înlocuit consumerismul cu un consum responsabil, criza economică şi lumea de după ea ar fi arătat altfel. De aceea, putem afirma cu toată tăria că ne merităm inconstanta şi insuficienta dezvoltare economico – socială.

   Lecţiile crizelor economice de oricând practic şi de oriunde înseamnă clar dispariţia unui anumit gen de „speculanţi” extremi, dar nu suntem foarte siguri că natura umană a învăţat (preţurile galopante la petrol, cereale, alte resurse naturale). Manifestările cotidiene ale recesiunii economice, apărută din criza financiară aferentă unor dezechilibre cronice structurale la nivel sistemic, au fost şi din păcate mai sunt tratate de către statele lumii, inclusiv cel românesc, prin soluţii punctuale, pe termen scurt (mai susţinute în anii cu alegeri electorale), care tratează efectul, dar nu şi cauza. Programele de stimul economic sau taxarea aproximativ mai apăsată a bonusurilor din bănci sunt cele mai frecvente „soluţii” găsite şi aplicate, plus câteva artificii contabile care ar permite evadarea de sub dictatul „valorii de piaţă” la care trebuie evaluate activele unei instituţii financiare. Nimic despre antreprenoriat responsabil, nimic despre inovaţia tehnologică, nimic despre atenţia către liderii de opinie şi business care creează şi şlefuiesc valorile societăţii!

   Se consideră că datorită crizei economice acum suntem cu toţii mai raţionali în faţa banilor, dacă ei ar fi puşi din nou cu largheţe la dispoziţia noastră. Dar vedem deja cum ţările se luptă înverşunat între ele pentru bogăţie, neglijând interesul economic la nivel global (războiul valutelor vă spune ceva?) şi vom vedea din nou bogăţia speculantului acumulându-se în locul bunăstării cetăţeanului. A remunera antreprenoriatul şi valoarea adăugată, a încuraja asumarea riscului prin iniţiative economice şi tehnologice rămân apanajul de triumf şi glorie a capitalismului de aur; în schimb, a remunera complet dezechilibrat aceste lucruri, în detrimentul ecosistemului social, în detrimentul angajaţilor care, atâta timp cât nu sunt antreprenori sau liber profesionişti sunt deseori desconsideraţi, a uita de echilibru şi sustenabilitate… toate acestea rămân deziderate ale marii majorităţi, dacă nu chiar ale tuturor statelor lumii. Când omenirea a ajuns în faţa şi în mijlocul crizei economice din 2008, s-au condamnat îndatorarea individului şi lăcomia agenţilor economici (predominant a celor din domeniul financiar). Soluţiile oferite au fost – culmea!  – supraîndatorarea la nivel de stat, cu greu optându-se şi pentru programe de austeritate. Iar liderii Uniunii Europene se chinuie şi astăzi să reuşească să coopereze şi să devină „forţe aliate”, în spatele etichetei instituţionale formale de cetăţeni europeni cu un interes comun. De aceea, revenind la conştiinţa politică şi la mentalul colectiv al claselor politice de pretutindeni, este clar din păcate la noi şi oriunde în lumea capitalistă că nivelul responsabilităţii individuale se dizolvă şi se resetează cu ipocrizie la fiecare 4 ani de scrutin electoral.

   Să nu uităm însă avertismentul lui Alan Greenspan, economist şi fost Preşedinte al Sistemului de rezervă monetară al S.U.A.: „O altă criză financiară globală este inevitabilă, deoarece natura umană întotdeauna se reîntoarce la excese speculative în timpul unei perioade îndelungi de prosperitate. O nouă criză va avea loc, întrucât stă în natura umană să presupună că o perioadă lungă de viaţă bună va continua şi mai departe pe viitor”.

TEXT SELECTAT ŞI ADAPTAT DIN LUCRAREA: LECŢIILE CRIZEI ECONOMICE- COAUTORI: BOGDAN MIHALAŞCU, VICTOR MIHALAŞCU; EDITURA TECHNO MEDIA, 2011…

 

Victor MIHALAŞCU este absolvent al Facultăţii de Filosofie a Universităţii Bucureşti, al cursurilor de formare de formatori pentru economie şi antreprenoriat organizate de C.R.E.E. în parteneriat cu N.C.E.E. (S.U.A.) şi a fost profesor la renumitul liceu „Ovidius” din Constanţa.