TABLETA DE VINERI – Victor MIHALAȘCU – Reflecții actuale

Cel mai egal dintre pământeni sau despre inegalitatea economică (1)

 „Conflictul dintre egalitate şi eficienţă reprezintă cea mai mare problemă socio-economică pe care o întâmpinăm şi care afectează politica noastră socială sub diverse forme. Nu ne putem însuşi o parte din eficienţa pieţei şi să o împărţim în mod egal.” – (Arthur Okun, The Big Tradeoff / Egalitate şi eficienţă).

   Conform Raportului Băncii Mondiale publicat în 6 ianuarie 2025, România avea în anul 2023 cea mai ridicată rată a sărăciei din Uniunea Europeană (în ciuda faptului că în perioada 2016-2021 creşterea economică puternică a condus la scăderea semnificativă a ratei sărăciei cu 14,7 puncte procentuale, şi anume la 7,1% …); o treime din populaţie se afla încă în risc de sărăcie sau excluziune social. Şi opinia B.N.R. este în consens cu Raportul: în anul 2023, 25% din banii ţinuţi în bănci aparţineau unui grup de aproximativ 70.000 de persoane, dar averea financiară  a românilor, în bănci şi investiţii, se situa pe ultimul loc în Uniunea Europeană, fiind de 10 ori mai mică decât media europeană.

   Inegalitatea veniturilor populaţiei şi sărăcia sunt realităţi ale oricărei societăţi – se arată în sinteza publicată de I.N.S. în 2024 şi intitulată „Tendinţe sociale ale României (2010-2020)” – dar există grade diferite de manifestare a lor. Politicile economice nesustenabile, combinate cu ajustări economice inechitabile creează tensiuni sociale şi premisele unor noi dezechilibre economice. Sărăcia afectează categorii tradiţional vulnerabile de populaţie şi în ultimile decenii aceasta s-a accentuat ducând la inegalităţi sociale, fapt valabil şi pentru statele cu economii avansate. Decalajul între veniturile medii pe o gospodărie cu cele mai mari venituri şi respectiv cu cele mai mici a fost în 2018 de 8,9 şi 2019 de 8,2.

   Să încercăm o explicaţie interdisciplinară a acestui fenomen deosebit de important pentru oameni şi societate, pentru noi toţi. Economiştii au definit sărăcia ca fiind o stare necorespunzătoare pentru menţinerea consumului la nivelul de subzistenţă, deşi acesta conţine şi aspecte de ordin subiectiv precum gusturile şi convenţii sociale. Stratificarea este universală şi omniprezentă susţine majoritatea sociologilor contemporani. În această situaţie se găsesc atât societăţile primitive cât şi cele mai diferenţiate şi eterogene sisteme sociale de azi, toate fiind alcătuite din diviziuni verticale, întemeiate pe sex, vârstă sau structură de rudenie, fie pe bogăţia materială, putere sau prestigiu.

    Orice instituţie, ca şi toate sectoarele activităţii umane sunt stratificate: diferenţele de salariu, sursa de venit sau patrimoniul, eterogenitatea religioasă, distribuţia puterii politice între grupuri sau indivizi, modurile de consum al bunurilor materiale sau simbolice şi nu în ultimul rând stilurile de viaţă sunt exemple ale acestui fenomen complex. Există stratificare din momentul în care există diferenţiere, integrare, ierarhizare, inegalitate sau conflict între elementele constitutive ale unui grup, comunitate, societate. Atât clasele sociale cât şi straturile sociale sunt grupuri umane dispuse ierarhizat şi deci evidenţiază anumite grade de diferenţiere şi inegalitate socială în privinţa tipurilor de activitate,nivelului de instrucţie şi cultură, condiţiilor de viaţă, veniturilor şi averii, puterii pe care o deţin oamenii în societate, prestigiul social etc. Inegalitatea socială accentuată conduce la polarizare socială între bogaţi şi săraci şi poate fi accentuată de acţiuni de discriminare pe criterii de sex, gen, vârstă, etnie etc. şi multe tensiuni sociale care conduc la greve, demonstraţii şi în general conflicte sociale mai mult sau mai puţin ample.

   Problema nu se rezolvă prin plafonarea veniturilor şi averilor celor bogaţi, căci o societate capitalistă democratică este mai bogată cu cât sunt mai bogaţi membrii săi, ci prin pârghii fiscale adecvate pentru impozitarea veniturilor şi averilor şi un sistem de protecţie socială a săracilor adecvat dar fără să se urmărească nivelarea socială şi înlocuirea funcţiei stimulatorii a diferenţierii şi inegalităţii sociale!

   Ideea conform căreia inegalitatea se bazează pe proprietatea privată apare la filosofi precum socialiştii utopici, Rousseau, Locke, Marx, dar şi la sociologi contemporani precum Pareto ori Weber, Dahl, Parsons, după care nici stratificarea şi nici schimbarea nu se explică corect prin conflictele rezultate din proprietatea asupra mijloacelor de producţie, cum susţinea Marx, ci este posibil şi prin forţă militară, putere politică… Marx face din putere o consecinţă a dominaţiei economice, dar nu are un răspuns satisfăcător la problemele acţiunii politice, la dihotomia elite-mase, la opoziţia partid-clasă, ca şi urmaşii săi Gramsci, Mills etc. Puterea desemnează capacitatea unui actor dat de a ajunge la rezultatele urmărite şi în special de a realiza acţiuni eficiente. Puterea trebuie analizată în câmpul interacţiunii, în jocul relaţiilor dintre actorii sociali şi colectivităţile cărora le dă naştere acestora. Puterea este o componentă esenţială a oricărei societăţi. Puterea trebuie înţeleasă ca drept sau capacitate a unor indivizi de a comanda altora. Puterea nu se reduce la un simplu derivat al dominaţiei economice, administrarea lucrurilor nu se  substituie guvernării oamenilor.

   Stratificarea, conform sintezei weberiene, are trei dimensiuni: proprietatea, categorie fundamentală a poziţiei de clasă asupra bunurilor şi serviciilor, onoarea sau prestigiul ce ţin de norme şi valori morale şi politicul, întruchipat de grupuri politice şi partide, ce depinde de existenţa unei birocraţii ce are în fruntea sa o conducere. Dacă se demonstrează că relaţiile internaţionale sunt un sistem, ele pot fi analizate în termeni de distribuţie inegală a puterii, de diviziune a muncii sau în funcţie de oricare alt indicator economic. Pot fi elaborate şi  teorii ale stratificării internaţionale, care pot ajuta la evitarea capcanelor etnocentrismului. Utile sunt şi analizele clasice ale stratificării sistemelor mezoscopice, precum instituţiile şi organizaţiile, de exemplu sistemul şcolar, instituţia judiciară, ca şi cele miscroscopice, precum grupurile primare, secundare, ca de exemplu familia, clasa şcolară.

   Pentru a înţelege inegalitatea distribuţiei venitului, trebuie analizat separat venitul din muncă şi cel din proprietate, susţine pe bună dreptate Paul Samuelson în „Economics“.                           Veniturile din muncă variază datorită aptitudinilor şi intensităţii diferite a muncii şi datorită diferenţei dintre profesii privind veniturile (determinată printre altele de cea dintre capitalul uman existent). Veniturile din proprietate sunt şi mai neuniform distribuite decât cele din muncă, în principal din cauza marilor discrepanţe existente între avuţii datorită diferenţelor dintre moşteniri, dintre economiile făcute în timpul vieţii active, dar mai ales dintre spiritul întreprinzător care pare a fi sursa principală a averilor celor mai bogaţi 100 de americani…

   Conflictul dintre eficienţă şi echitate este una dintre cele mai grave probleme pe care societatea trebuie să le rezolve. Este societatea mulţumită că i se oferă „pâine” pe saturate, sau democraţiile moderne ar trebui să mai ia din „pâinea” celor bogaţi şi să dea săracilor? Iată o întrebare căreia nu i s-a găsit încă un răspuns pe măsură, ridicată pe scena politică de alegătorii democraţi sau de planificatorii autocraţi. Economia politică nu poate spune ce ar trebui să facă statul pentru a asigura echitatea, dar poate realiza o analiză mai atentă a eficienţei măsurilor adoptate de stat în legătură cu distribuţia veniturilor şi a consumului. Ca măsuri, statul poate reduce inegalităţile dintre venituri, de exemplu aplicând cote superioare de impozit pe veniturile mari, ori impozitând proprietatea nu în funcţie de suprafaţă, ci de valoarea sa de piaţă, acordând ajutor bănesc persoanelor cu venituri mici (problemă adesea reluată la noi în România şi încă nerezolvată decât sub al treilea aspect, mai ales în sens populist, prin măsuri de protecţie socială pe baza unui buget de sigurări sociale destul de sărac, care a crescut totuşi de la 92,4 miliarde lei în 2010 la 161,9 miliarde lei în 2019…)

   Dacă o societate şi-ar defini gradul de moralitate strict prin prisma relaţiei dintre cei săraci şi cei foarte bogaţi, foarte multe ţări ar fi etichetate drept profund imorale. În 1968, o cincime din americani câştigau de 7 ori mai mult decât americanii care trăiau la limita sărăciei. În 2008, acest multiplicator a ajuns la 13, iar în 2010 la 14 ş.a.m.d.. Ştiaţi că la nivel mondial, în anul 2024, 44% din populaţia lumii trăia sub pragul de sărăcie, iar 1% deţinea 45% din averea globală? (adevărul.ro din 21 ianuarie 2025). Colapsul economic la nivel global din ultimii ani, deşi rămâne traumatic şi problematic şi pentru mulţi dintre cei foarte bogaţi, nu a fost propriu-zis un colaps pentru ei, ci a afectat mai mult tot oamenii obişnuiţi. Dominique Strauss-Kahn, fost preşedinte al F.M.I. în perioada 2007-2011, a semnalat o prăpastie în creştere între bogaţi şi săraci, în special la nivel de ţări, iar o distribuţie inechitabilă a bunăstării poate distruge o societate.

   Ţările cu inegalitate a bunăstării au grade ridicate de anxietate şi de insecuritate economică a cetăţenilor. Un indicator general acceptat de măsurare a inegalităţii economice a veniturilor relativ la bogăţia pe cap de locuitor este coeficientul Gini, care ia valori cuprinse între 0 (toţi cetăţenii au acelaşi venit, egalitate absolută) şi 1 (un singur cetăţean are toate veniturile dintr-o ţară, inegalitate absolută). Cu cât valoarea sa este mai mare, cu atât inegalitatea este mai accentuată. Majoritatea ţărilor lumii au un astfel de coeficient oscilând între 0,25 şi 0,60 (demn de reţinut faptul că, în 2023, România se afla pe locul zece în U.E. după acest coeficient de inegalitate socială ca urmare a creşterii salariului minim brut pe economie şi a banilor trimişi de românii care lucrează în străinătate).

   În anul 2000, pentru S.U.A. coeficientul ajunsese puţin sub 0,4. Creşterea inegalităţii economice poate avea loc pentru că bogaţii devin şi mai bogaţi, săracii devin şi mai săraci, sau ambele simultan. În S.U.A., veniturile celei mai bogate cincimi au crescut cu 14% în anii ´70, în timp ce veniturile celor mai săraci creşteau cu 9%. În anii ’90, veniturile aceleiaşi cincimi au crescut cu 27%, în timp ce veniturile săracilor- cu numai 10%. Iar între 1980 şi 2005, peste 80% din creşterea veniturilor americanilor a intrat în buzunarele celor mai bogaţi 1% dintre ei. În 1915, un statistician american care semnala pentru prima dată amplitudinea inegalităţii economice între cetăţenii S.U.A. constata că nici măcar diferenţele de productivitate nu se pot reflecta în multiplicatori atât de astronomici ai veniturilor unui bogat versus cele ale unui sărac; este plauzibil şi uşor să găseşti un alt om de 2 ori mai eficient decât tine, dar practic foarte rar se întâmplă să găseşti unul de 10 ori mai eficient decât tine.

   Şi atunci care este explicaţia pentru care un om ajunge să deţină nu de 10 ori, ci de 1.000 ori mai multă avere decât vecinul său? Inegalitatea este constatată atât între femei şi bărbaţi, femeile câştigând în medie cu 23% mai puţin decât bărbaţii, cât şi între familiile de etnie afroamericană versus familiile de albi, primele câştigând cu până la 38% mai puţin decât o familie de albi. Una din încercările de „anesteziere” a acestei inegalităţi în S.U.A. a fost punerea la dispoziţia celor foarte săraci de credite avantajoase şi accesibile, care s-au numit „subprime” şi au avut efectele devastatoare pe care le ştim cu toţii. Criza financiară pornită din S.U.A. în anul 2008 a avut cauze multiple: dezechibrul dintre economisire şi consum, instrumente financiare eronate, îndatorare extremă şi lipsa de viziune a instituţiilor financiare.  A fost de asemenea produsul eşecurilor de reglementare şi supervizare, plus o consecinţă a mentalităţii prin care cvasi-majoritatea americanilor a considerat că întreaga planetă le datora… totul.

   Ajay Kapur, om de afaceri şi analist al Deutsche Bank, a observat foarte multe similitudini ale inegalităţii social-materiale din anii crizei economice din anul 1920 şi cea din 2008. A introdus noţiunea de „plutonomii”, atribuită Statelor Unite şi altor câteva ţări care aveau toate în comun faptul că doar câţiva bogaţi le susţineau creşterea economică, şi tot ei se înfruptau simultan din majoritatea roadelor acestui progres, marea majoritate a celorlalţi cetăţeni rămânând cu „resturile”. Astfel de plutonomii apar o dată sau de două ori într-un secol, precum au fost Spania şi Olanda în secolul al XVI-lea, respectiv al XVII-lea, sau Statele Unite în anii începutului de secol al XX-lea. Unul din motivele pentru care o societate permite apariţia plutonomiei în ţara respectivă pare să fie faptul că o parte din electorat crede că va reuşi să acceadă la vârful plutonomiei; în ciuda dezechilibrelor puternice de statut social şi material, o parte a populaţiei crede cu fermitate în existenţa şanselor egale de a se îmbogăţi pentru fiecare dintre ei. Dar inegalitatea nu duce întotdeauna la crize financiare, deşi are   într-adevăr capacitatea de a se afla în apropierea celor mai mari vârtejuri economico-financiare din istoria umanităţii; nu este clar dacă inegalitatea duce la formarea de bule speculative, sau dacă aceste bule speculative duc la apariţia şi acutizarea inegalităţii.  Inegalitatea stă desigur la baza economiei capitaliste. Fără inegalitatea priorităţilor şi capacităţilor, nu ar mai exista nici comerţ, nici specializare. Într-o lume în care nu s-ar atribui absolut niciun rol pentru abilităţi, eforturi depuse, şi noroc, unde singura decizie care ţi-ar influenţa veniturile ar fi doar în ce moment alegi să îţi stopezi educaţia, cam ce fel de şanse pentru dezvoltare personală şi socială ar mai fi?

   Inegalitatea rămâne un produs benefic al creşterii economice. În ultimele decenii, datorită progreselor tehnologice, cererea pentru locuri de muncă necalificate a scăzut puternic în S.U.A., iar segmentul oamenilor având o educaţie formală a profitat, sporindu-şi veniturile (în anul 1920, avantajul competitiv era dat de un liceu absolvit, astăzi este dat cel puţin de o facultate absolvită!). În România anului 2024, conform ANOFM, rata şomajului absolvenţilor de liceu a fost de 11,57%, a absolvenţilor de facultate – doar de 1,22%. Se sugerează deci că un răspuns guvernamental la această problemă ar fi sprijinirea procesului de educaţie. Şi,   într-adevăr, direcţiile recomandate pentru acţiunile de combatere a inegalităţii sunt facilitarea accesului la educaţie, concentrarea cheltuielilor guvernamentale către cei care au mai multă nevoie, eliminarea barierelor de intrare în diverse domenii de activitate, politici guvernamentale anti-monopol şi inclusiv stimularea comerţului internaţional.

   Regulile jocului însă par să fi fost înclinate din ce în ce mai mult în favoarea celor bogaţi şi au fost susţinute de procesele de centralizare şi globalizare. Iar celor care argumentează că multinaţionalele precum Tesco sau alte hypermarketuri creează locuri de muncă, li se contraargumentează că aceste locuri noi de muncă ar fi chiar binevenite, dacă nu ar presupune de multe ori munca pe salariul minim brut  pe economie şi cu salariul minim, nu-i aşa, nu ai cum să întreţii o familie. Cel mult o poţi îndatora prin carduri de credit, punându-i pe masă bunurile produse în Vietnam sau China sau Taiwan… Globalizarea nu înseamnă doar competitivitate economică, ci şi competitivitate la nivelul forţei de muncă. Întotdeauna va exista o corporaţie care va profita de globalizare, şi întotdeauna vor exista americani şi europeni care vor plăti, ca şi angajaţi, nota de plată a globalizării prin faptul că un emigrant va presta o muncă la fel de competentă ca a lor, dar la doar un sfert din salariul angajaţilor autohtoni.

TEXT SELECTAT ŞI ADAPTAT DIN LUCRAREA: LECŢIILE CRIZEI ECONOMICE- COAUTORI: BOGDAN MIHALAŞCU, VICTOR MIHALAŞCU; EDITURA TECHNO MEDIA, 2011…

 

Victor MIHALAŞCU este absolvent al Facultăţii de Filosofie a Universităţii Bucureşti, al cursurilor de formare de formatori pentru economie şi antreprenoriat organizate de C.R.E.E. în parteneriat cu N.C.E.E. (S.U.A.) şi a fost profesor la renumitul liceu „Ovidius” din Constanţa.