TABLETA  DE  VINERI – Victor MIHALAȘCU – Reflecții actuale

Într-o lume nesigură, instituţiile financiare ne asigură…? (1) Sau când socoteala de acasă nu se potriveşte întotdeauna cu cea din România…

„Economiile de piaţă, inovative, nu pot să funcţioneze fără asumare de riscuri. Dar nesăbuinţa unora, în sistemul financiar şi în alte zone, a adus economia reală în genunchi… Trăim o epocă de mari incertitudini… Criza de acum a sistemului financiar este şi una a incapacităţii de a gestiona globalizarea… Eu cred că este bine pentru o economie ca şi capitalul autohton să joace un rol important; această teză este valabilă şi pentru România, care face parte din Uniunea Europeană, adică un spaţiu caracterizat de pieţe unice. Dar pe aceste pieţe forţele sunt departe de a fi egale. Criza din Uniune, criza datoriilor suverane trebuie să ne înveţe să ne bazăm mai mult pe forţe proprii.” – (Daniel Dăianu – Interviu în “Revista 22”)

Cum se cheamă o criză aflată ea însăşi în criză? Probabil, criză românească… România, societatea românească, fragilă şi ultraîndatorată, ca şi excesiv de speculativă, a ţinut să ofere propriile superlative negative crizei economice şi financiare născute în America, în anii de început ai acestui secol. Aici vom privi către câteva din realităţile româneşti ale crizei economice, al cărei vârf a fost în anul 2008 şi ale economiei postcriză. Criza economică a arătat mulţi „împăraţi fără haine”, indiferent că vorbim de antreprenori români sau de proiecte de investiţii ale grupurilor internaţionale de afaceri. Companii de asigurări sau imobiliare, alţi intermediari financiari, retaileri şi hypermarketuri s-au prezentat rând pe rând în faţa românilor, pariind pe pofta acestora de consum, pe capacitatea de câştig prezentă sau viitoare, pe capacitatea lor de îndatorare şi pe potenţialul viitor de creştere. A ne păstra un nivel de bunăstare implică însă atât a munci susţinut, a economisi, cât şi a cheltui inteligent. România şi restul ţărilor din sud-estul Europei s-au aşezat sub umbrela etichetei de pieţe emergente, pas cu pas, pe măsură ce mediul privat sau privatizat era lăsat să se dezvolte. Teoria şi practica economică spun despre pieţele emergente că oferă posibilitatea unor randamente superioare, corespunzător asumării unui risc mai ridicat în ceea ce priveşte investiţiile efectuate.
Tipurile de investiţii pot fi cumpărarea de acţiuni, obligaţiuni sau alte instrumente financiare ale unor companii din astfel de ţări (aşa cum au procedat fonduri de investiţii pe Bursă precum Julius Baer, fonduri de capital privat ca Enterprise Investors), sau achiziţia acestora de către companii sau investitori din ţările dezvoltate (achiziţia Petrom, B.C.R. de către O.M.V. şi Erste), şi inclusiv pornirea unor afaceri „de la zero” (în cazul Millennium Bank, Lafarge etc).
Riscurile investiţiei într-o ţară emergentă sunt multiple, şi includ riscuri politice (instabilitate politică, corupţie, legislaţie disfuncţională sau protecţionistă (orice asemănare cu situaţia României este absolut neîntâmplătoare!), riscuri economice (libera circulaţie a capitalului este/poate fi restricţionată, Statul poate naţionaliza companii, există dezechilibre macroeconomice precum inflaţie şi şomaj ridicate, putere scăzută de cumpărare, instabilitate a sistemului financiar-bancar) etc. În schimb, dacă un investitor este confortabil cu astfel de riscuri, poate obţine, în cazul pornirii unei afaceri de la zero, creştere exponenţială a activităţii şi profitabilitate semnificativ peste cea pe care o poate obţine într-o altă piaţă economică deja matură precum Franţa, Germania etc.
România a atras la rândul ei, în ciuda disfuncţionalităţilor cronice din diverse momente post-tranziţie, astfel de investiţii, plasamente şi investitori. Un sector foarte dinamic a fost şi este cel al asigurărilor de viaţă şi de bunuri, unde existenţa gradului redus de intermediere financiară din ţară, comparativ cu restul Europei sau chiar cu alte pieţe emergente – deci cu o perspectivă spectaculoasă de creştere pe măsură ce ne apropiem de o integrare tot mai mare în Uniunea Europeană – a atras capital austriac, german, britanic sau israelian. Aceste companii intră pe piaţa din România având în spate o expertiză semnificativă acumulată în Occident sau pe alte pieţe emergente, având în spate acces la capital şi resurse deosebite, şi mai ales modele de afaceri care îşi dovediseră viabilitatea de-a lungul timpului şi spaţiului mondial. Uneori s-a intrat în România pentru a rămâne aici, deseori s-a intrat în România pentru a dezvolta şi a vinde.
Nu toată lumea însă a reuşit ce şi-a propus, ceea ce vom încerca să arătăm prin următorul studiu de caz. Recesiunea economică şi criza financiară au arătat, folosind o metaforă, care împărat nu poartă haine în afaceri. Şi vorbind în termeni de business, avem acum investitori care au crescut înainte de criză, dar nu şi în timpul ei, investitori care au crescut şi înainte de criză, dar şi în timpul ei, sau investitori care nu au crescut nici înainte de criză, şi cu atât mai puţin în timpul ei.
Proiectul de afaceri al companiei de asigurări Aviva la care ne vom referi, a intrat în a treia categorie. Pentru mii de oameni de afaceri din toată lumea, de la şeicii austrieci ai finanţelor şi petrolului şi până la navetiştii drumului de două ore între Bucureşti şi Tel Aviv, România a declanşat alarma potenţialelor profituri fabuloase, fiind o piaţă emergentă. În timp ce pieţele emergente pot într-adevăr aduce profituri semnificative ale investiţiilor, ele comportă şi un nivel ridicat de risc pe care investitorii trebuie să îl accepte pentru a putea realiza aceste posibile creşteri şi profituri. Această realitate este valabilă şi pentru investiţiile străine din România – un adevărat tărâm al oportunităţilor în ultimii ani, unde austriecii în general au „găsit aur”, dar unde destui investitori israelieni încă nu şi-au colectat „ouăle de aur” pe care se aşteptau în fiecare dimineaţă să le găsească sub pernă. Mai mult decât atât, au fost grav afectaţi când s-au trezit în 2009 şi au căutat sub pernă recompensa menţionată mai sus. Titlurile asociate cu această poveste adevărată despre oportunitate, risc, recompensă şi nereuşită au fost implacabile în prima parte a anului 2009: „Compania X şi-a vândut afacerea de asigurări pentru aproximativ 500.000 euro.”
În călătoria noastră împotriva amneziei economice, dacă privim înapoi cu doar un an în faţă, îl găsim pe preşedintele Grupului internaţional din care făcea parte subsidiara românească aşteptând o investiţie de peste 50 milioane euro în 5 ani pentru „copilul său minune” din România, care a fost înfiinţat cu o investiţie iniţială de aproximativ 11 milioane euro, în perspectiva de a reuşi să se impună pe piaţa locală de asigurări. Drumul de la suma de 50 milioane euro anunţată ca investiţie până la retragerea de pe piaţă ne-o arată practic pe „Cenuşăreasa” transformându-se în „Cruella De Vil” în mai puţin de un an.
Să prezentăm mai întâi evenimentele şi cifrele, pentru ca apoi să trecem dincolo de titlurile ziarelor:
-Anul 2006: grupul internaţional de asigurări, pe baza unui studiu de fezabilitate realizat în anul 2005, deschide o sucursală de asigurări în România care la sfârşitul anului avea 150 de angajaţi, şi aduce capital în valoare de 8 mil euro, dintre care 75% era capital social.
-Anul 2007: primele de asigurări intermediate de companie ating 2 milioane euro.
-Anul 2008: primele de asigurări intermediate rămân aproximativ la acelaşi nivel de 2 milioane euro.
-Trimestrul I 2008: managerul general expat este înlocuit cu unul român, şi tot atunci se promovează middle-managementul local în defavoarea expaţilor. Compania aplică schimbări semnificative în modelul de business şi strategie.
-Trimestrul IV 2008: se aplică o strategie de rebranding.
-Anul 2009: compania bugetează o dublare a primelor de asigurare intermediate până la 4 milioane euro.
-Aprilie 2009: compania iese de pe piaţa românească de asigurări, asumându-şi pierderi de două cifre în valoare de aproximativ 11 milioane euro, şi plecând de la ce se aştepta să fie o poveste fără sfârşit. Sau fără sfârşit fericit…
Aşadar, acesta a fost firul evenimentelor.
Anul 2006 a fost „Epoca de Aur” a Capitalismului de modă nouă din România. În 2006, mulţi „guru” ai finanţelor au tras concluzia că eram martorii „epocii de aur” a capitalismului. Şi cu toţii ştim că de fapt „capitalism” se defineşte foarte frecvent prin risc, dar mai ales prin obţinere de profituri. Toţi investitorii cereau în acea perioadă către manageri creştere, planuri de afacere fabuloase şi, de dragul creşterii afacerilor şi expansiunii pe noi pieţe, erau dispuşi să accepte obţinerea de profit chiar şi abia după un orizont de timp foarte îndepărtat, de obicei un şir lung de ani de pierderi, până când afacerea ajungea la pragul de rentabilitate. Aproape toată lumea căuta atunci creştere cu orice preţ, chiar, sau mai ales, sacrificând profitabilitatea. Principiul de la bază era rezultatul opţiunii dintre lăcomie sau antreprenoriat, şi lumea încă nu se hotărâse care anume era izvorul tuturor relelor.
Dar amintiţi-vă că suntem încă într-o piaţă emergentă, unde, în ciuda tuturor teoriilor economice, probabil că doar finanţele comportamentale îşi câştigă bătălia aici, şi ne referim la fabuloasa percepţie umană distorsionată asupra realităţii de afaceri: „If you build it, they will come” („Dacă tu începi o afacere, vor veni alţii să ţi-o cumpere.”…). Această percepţie greşită a funcţionat pentru website-uri scumpe, a funcţionat pentru balonul imobiliar, a funcţionat inclusiv pentru afaceri; dacă începi o afacere, cineva ţi-o va cumpăra mai târziu. Totul este de vânzare, pentru un preţ (perceput) corect.
Revenind la compania de asigurări Aviva, considerăm că a avut într-adevăr o strategie sănătoasă pe termen lung. Avea un bagaj imens de experienţă şi know-how, avea puterea financiară, avea într-adevăr oportunităţi de randament în România. Cu toate acestea, un alt fapt economic ne învaţă că în cele din urmă nu poţi obţine profitabilitate fără creştere. Mai ales în industriile cu cerinţe semnificative de capital, care cer investiţii majore de producţie; ghinion aici, pentru că industria de asigurări are reguli financiare extrem de stricte care necesită cheltuirea de către acţionari a unui capital bănesc semnificativ, nu în echipamente de producţie, ci în capitalul social şi în rezervele financiare care susţin compania în vreme de criză. Aşadar, toate start-up-urile de asigurări de fapt urmăreau celebrul film „Forrest Gump”. În loc de faimosul îndemn „Run, Forrest, run”, ei nu au avut altă alegere decât: „Creşti, Forrest, creşti”.
Înainte să poată veni altcineva ca să le cumpere afacerea, ei erau nevoiţi să o înceapă. Şi pentru a începe, au acţionat conform celor mai bune practici din manualele de MBA, şi au apelat la un studiu de fezabilitate înainte de a intra pe piaţa românească în 2006. În timp ce am putea să ne uităm la studiul menţionat şi să considerăm că a fost făcut greşit, am putea alege să le acordăm puţină încredere; dacă luăm în calcul şi subiectivismul nostru menţionat anterior în ceea ce priveşte capitalismul de aur, aproape orice era de aşteptat să funcţioneze oriunde. Şi orice poate fi implementat cu succes oriunde, dacă depui eforturi suficiente şi ai timp suficient la dispoziţie. Şi totuşi, Forrest Gump nu a alergat în anul 2007. Nici această companie nu a crescut destul de repede pentru a satisface exigenţele preşedintelui grupului.
Amintiţi-vă anul 2008 din şirul evenimentelor. Acest an a transmis semnale evidente că lucrurile nu erau în regulă la balul Cenuşăresei. Dar oricât de mult s-ar fi sărutat Prinţesa cu broscoiul, nici un Prinţ nu a apărut la petrecere.

TEXT SELECTAT ŞI ADAPTAT DIN LUCRAREA: LECŢIILE CRIZEI ECONOMICE- COAUTORI: BOGDAN MIHALAŞCU, VICTOR MIHALAŞCU; EDITURA TECHNO MEDIA, 2011…

Victor MIHALAŞCU este absolvent al Facultăţii de Filosofie a Universităţii Bucureşti, al cursurilor de formare de formatori pentru economie şi antreprenoriat organizate de C.R.E.E. în parteneriat cu N.C.E.E. (S.U.A.) şi a fost profesor la renumitul liceu „Ovidius” din Constanţa.