TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

Părinte, îi spune o babă popii la spovedanie, la vîrsta mea de optzeci și tot mai păcătuiesc cîteodată cu bărbatu-meu. Popa, bătrîn și el: Ăsta nu-i păcat, mătușă. Asta-i minune dumnezeiască.

 

   Vedetuțele astea de doi bani, gen Raluca Bădulescu (o buzoasă cu buzele dăbălăzate ca niște ventuze), devin „celebre”, numai când divorțează.

   Tanti Frăsina (o chema, de fapt, Eufrosina, un nume grecesc, dar toată lumea îi zicea Frăsina) era „țața”, adică sora cea mare a mamei. Pe vremea de demult, nu spun o noutate, se făceau copii mulți, bunicii mei din partea mamei au avut opt, cei din partea tatei erau tot opt, patru băieți și patru fete. Bunicile mele au fost, bietele, niște mașini de făcut copii. Și nici nu le trecea prin cap să protesteze sau să se opună. Așa era „iepoca”! O altă caracteristică a familiilor pe atunci era unitatea de „monolit” – să spun ca pe vremea Ceaușescu, între frați și surori, precum și iubirea fiilor și fiice față de părinți. În familia tatei erau patru fete și patru băieți – opt în total, cum spuneam. Iar „țața” avea un fel de autoritate morală asupra celorlalte surori – era ca a doua mamă. La fel se întâmpla cu „bădia” peste frați. Însă pe vremea tantei Frăsina această autoritate severă se stingea, așa că frații și surorile mai mici vorbeau relaxat, ba chiar cu ironie („Ei, ce-o să zică Țața!”) despre „țața” sau „bădia”. Când mergeam în Ciurchi, aproape săptămânal, când duceam articolul la ziar, aprope săptămânal treceam pe la tanti Frăsina, în Ciurchi. Era o casă cu o verandă destul de mare. Asta pentru că mai înainte fusese acolo, în verandă, crâșmă. Tanti Frăsina îmi spunea: Radule, am făcut, cred, două vagoane de mâncare la viața mea.

 

   La casa din Ciurchi am văzut prima dată imagini la televizor. Acolo era casa , fosta cârciumă (poate am să mă apuc să scriu ceva de genul „Cele mai vechi amintiri”) a tantei Frăsină. Tot acolo locuia la început, înainte de a se muta la bloc, nenea Titi cu tanti Lidia. Aveau televizor., puțini aveau pe atunci. Țin minte că am văzut o transmisiune de la Circul de Stat: un circ chinezesc, cu circarii, și băieți și fete, cu pantaloni de mătase. Apoi eșarfele, apoi tot felul de cercuri la care le dădeau foc. Dar pe mine mă impresionau acei pantaloni de mătase multicolori și veșnicul zâmbet al circarilor.

 

   Cică cine este volubil, simpatic este și un scriitor bun. Iată o afirmație nici că se poate mai departe de adevăr.

   Din șirurile de preoți, care s-au perindat prin Tomești (și i-am cunoscut încă din copilărie, tatăl meu fiind cântăreț bisericesc), mulți au fost niște ariviști. Și asta pentru că era mare bătaie între preoți să ocupe un post aici, în coasta Iașilor. Îmi spunea cu umor Florin, fost ziarist de primă mână, acum preot în Scoția, când îl îndemnam să ia post la biserica din Tomești „Ăhă, post la Tomești? Tu vorbești de lucruri sfinte!”

   Am săpat de la 8 și până la 10 ceva-ceva în grădină, dar greu. Ploaia n-a răzbătut pământul cum trebuie. Dar admiram grădina: cireșul plin cu… grauri (care mănâncă cireșele), bujorii albi aplecați de ploaie, leușteanul de mai un metru, straturile de ceapă, de usturoi. Și câte și mai câte. Ș-apoi pomii nemișcați sub ploicică: nucii, vișinii, cireșii, zarzării. Până și drujbele din sat parcă sună mai frumos acum. La 10 nu mă dădeam dus în casă să mănânc. Ș-apoi voiam să scriu un articol pe care-l am în gând și-l tot mustăceam: Planeta și tableta.

   „Ia uite ce floare frumoasă! Roz! Și ce mare! De unde a apărut?” îmi spun bîndu-mi cafeaua de dimineață și uitîndu-mă în grădină.„Cum a răsărit lîngă nucușor! Și e înaltă ca o dalie (aici îmi vine în gînd Topîrceanu: Peste straturi, dalia, /Ca o doamnă din elită/ Își îndreaptă talia), deasupra stînjeneilor!” Ies afară să o văd de aproape. Era un cîrlig de rufe roz pe sîrmă. Uitasem să-mi pun ochelarii pe nas.

 

   Am de ani de zile în cap, de pe vremea lui Ceaușescu, o poveste pe care o știu de la Răchitoasa, comuna băcăuană în care am lucrat în învățămînt. Mi-a povestit-o un profesor de geografie. Un moș de vreo 80 de ani era îndrăgostit (în felul său) de o femeie de vreo 40. Bărbatul acelei femei lucra pe șantier undeva și venea acasă doar la sfîrșitul săptămînii, uneori și mai rar. Femeia se ducea după apă la o fîntînă care era destul de departe de casă (la acea fîntînă cu cumpănă și cu „teică”, adică cu jgeab pentru vite, mi-a povestit profesorul întîmplarea) Bătrînul știa orele cînd ea mergea la fîntînă și se ducea și el, chipurile, să adape calul. Însă el voia să o vadă pe femeia aceea. Atît. Femeia îl întreba din politețe:

   -Ce mai faci, moș Trăiene?

   -Bine, Anicuță.

   Mai schimbau vreo două vorbe despre vreme, în timp ce moșul adăpa calul șuierînd ușor, și atît. Și asta se întîmpla în fiecare zi. De bună seamă că Anicuța simțea ea că moșul are inima friptă după ea, dar pesemne se făcea că nu înțelege. Iar el venea în fiecare zi s-o vadă cum scoate apă din fîntînă. Oamenii din sat au început să-l ia peste picior, fiu-său l-a certat, că „nu i-i rușine, porc bătrîn?”), dar moșul se ducea în continuare s-o vadă. Atît. Domnul profesor nu mi-a spus cum s-a terminat povestea, iar eu am uitat să-l întreb. Dar nici mă interesează cum s-a terminat. Îmi place așa – cehoviană. N-am scris încă povestea. Îmi mai ascut pana, mă chitesc, mă socotesc… Încă nu.

 

   În copilărie nea Petrică ne lua pe noi, cei câțiva mucoși rătăciți în colbul drumului sau la fântâna cu cumpănă și cu ciutura plină ochi cu apă, prilej pentru noi de a ne face leorcă unii pe alții, și ne ducea în clopotniță. Bucuria noastră! Clopotnița era Metropolitanul nostru! Ah, cât îmi plăceau scările acelea scârțâind, pereții cu pânze de păianjen, praful de peste tot, până și găinațul ciorilor din clopotniță. Nea Petrică ne repartiza la clopotele cele mici, fiecare după vârstă și puteri – cei mai mici luau clopoțelele cele mai mici, hârbuite și fără limbă. Iar el lua cele două clopote mari. Începea să tragă clopotele de te asurzeau. Când trăgea clopotele nea Petrică, apoi trăgea! După aceea ne făcea semn, bulbucând ochii și arătându-și prăpăstios albul ochilor. Începeam să tragem și noi. Bang-bang! făceau clopotele cele mari trase de nea Petrică. Apoi și noi: linca-linca! Prima oară am rămas năucit de frumusețea asurzitoare. Cred că nici Filarmonica din Philadelphia nu cântă așa de frumos. Dar nea Petrică, oricât eram eu băiatul dascălului, mi-a tras o dată un cot în coaste, nu m-a lăsat să casc gura: Hai, trage! Mai cu inimă! Și le trăgeam, frate, ca la mama lor! Mai erau și băieții luați din colbul drumului: Jănică, Vasile, Costel și cine mai era. Pe urmă coboram scara de lemn scârțâitoare cu urechile huindu-mi de la clopote, dar mândru, cum trebuie să fi fost von Karajan, când începea concertele cu „Horst-Wessel-Lied”, imnul nazist – trăsesem clopotele!

 

   Redau un Cuvânt pe care l-am scris acum vreo 3 ani: „Cînd umblat-o în pămîntul moschicesc Milescul Spătariu să intre talmaci la Posolski Prikaz, mai-marele acolo era Artemi Sergheevici Matveev. Șăde Matveev pe-o sofa lată de-un stînjen și-l iscode pe Milescul. Iară acesta, pe-un macat roș de Buhara de țărămonie, stăte smirnă, drept ca lumînarea dinaintea lui Matveev, răspunzîndu-i.

   -Ce neam ești? întrebatu-l-o dvoreaninul.

   Și fosta-i rușîne Milescului să agrăiască că-i moldovan, gîndindu că moldovanii n-ave cătare așe bună în Țara Moschicească. După voroava Milescului cu giuma de gură, Matveev și-o dat cu prepusul că acesta grăiește porojănii. Atunce tras-o răpide macatul cel roș de Buhara de sub Milescu, că acesta căzut-o în nas și cu gaibele-n sus ca un bondari. Și-o suduit atunce Milescul pe moldovinește:

   -Paștile mă-sii!

   Ș-o rîs cu lacrămi Matveev:

   -Fugi de aice, că tu ești moldovan! Tot așe sudue slujitorii mei.

   Și o arătat că el ave moldovani rîndași la cuhnie și călărași la grajd și dzice că-s oameni cuminți și bine robotesc.

   -Și de ce-i mințitu? vrut-a să știe dvoreaninul.

   -Sîntem neam mic și de acee fricosu, Artemi Sergheevici.

   De-atunce mare prieteșug o legat Matveev cu Milescul.”

 

   Pe bunica mea aproape că nu o mai țin minte. A murit într-o noapte, când frații și surorile, copiii ei, se duceau cu rândul și stătea noaptea la priveghi (vorbesc de cei din sat, cei plecați mai departe veneau mai greu). Într-o dimineața, când venea pe drum spre casă, tata a azvârlit pachetul cu țigări într-un șanț: „Gata, de-acum nu mai fumez”, și-a zis tata. Și n-a mai fumat. Rar câte o țigăruie. Tot vedea în șanțul acela pachetul de țigări, fie ploi, fie zăpadă, pe care-l aruncase. „Parcă-mi făcea cu ochiul”, zicea tata.  Bunicii i-a încremenit fața într-o noapte. Lumânarea grea a căzut, iar fiicele și nepoatele au dus palma la gură. Ochii bunicii au rămas deschiși, învăluiți în umbre. Iar fața i s-a înseninat, fără riduri. Zbuciumul și lacrimile o părăsiseră.

 

   Deschid fereastra. Slavă Domnului, totul era în ordine: vișinii bătrâni la locul lor, boldonejul, cei doi nuci care au depășit în înălțime linia electrică. Băiețelul de la Bruxelles face pipi (de) pe masă (mi l-a dăruit băiatul Mihăiță). Jumătate din dealul din față este deja luminat de soare, fotografia mea de la patru ani cu degetul în gură e la locul ei, la fel fotografia din 1923 cu membrii Băncii Populare Tomești, printre care învățătorul mamei, domnul Mărgărit. Daaa, totul e în ordine.

 

RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…