„Pot contribui mult economisirea apei calde sau coborârea termostatului cu 1 sau 2 grade”, a precizat Ursula von der Leyen. Să trăiți tovarășă Ursula Ceușescu, pardon, der Leyden.
Soprana Angela Gheorghiu: „Nu datorez nimic României”. Ca să zic că-i proastă, înseamnă că mă înjosesc eu. Nu merită luată în seamă.
Prin 91-92, când duceam săptămânal articolul la Monitorul, ca să mi-l bată la mașină dactilografa ziarului, cum vă spuneam, treceam adesea pe la tanti Frăsina, care a stat o viață în Ciurchi, iar ziarul își avea atunci redacția prin apropiere. Era bătrână de-acuma, aproape 90 de ani, pentru ea era importantă doar liniștea sufletească (ca la cancer, ironizează crunt prietenul prozator Dumitru Augustin Doman) și cred că era fericită măcar acum, la senectute. O găseam de cele mai multe ori în pat, într-o cameră întunecoasă și goluță, din casa aceea cu parmalâc cu stâlpi ciopliți. Fusese odată aici cârciumă, vuiet, miros de mici, lăutari din mahala. Pe urmă s-a desființat la începutul venirii comuniștilor. Acum casa mirosea a urină de șobolani și singurătate. Tanti Frăsina îmi povestea întâmplări vechi din familie, de dinainte de război. Încurca evenimentele, ba și rudele, ca și mătușile lui Marquez. Apoi pentru ea nu mai contau banii, succesul sau insuccesul copiilor și chestii din astea. Hoția sau nehoția nu mai existau, cum v-am arătat. N-avea nici frica hamletiană de moarte. Nici măcar nu se credea nemuritoare pentru că acușica va intra în procesul de transformare a materiei. Nu, nu se credea, era pentru ea ca și cum ai prevedea un viitor mirabil unei bujii bună de aruncat la gunoi. Știa asta și o spunea cu zâmbetul pe buze. Era ruptă de lume pur și simplu.
Ceauşescu a venit la Iaşi în „vizită dă lucru” în toamna lui 89. Nu mai ţin minte dacă vizita a fost înainte sau după ce Gorbaciov a venit la Bucureşti şi i-a tras o papară, prevenindu-l pe Ceaşcă să schimbe ceva, altfel va fi rău de el. Cred totuşi că a fost după vizita gorbacioviană, fiindcă în cuvântarea de la Iaşi Ceauşescu a făcut aluzie, dar vag, fără să-i spună numele, la Basarabia. Nu o făcuse până atunci. Iubirea lui de Basarabia era de circumstanţă. Ridica problema acestul teritoriu sovietic atunci, se răţoia la URS(S), când era îngrămădit el din toate părţile. Dar să mă întorc la vizita propriu-zisă. Am mers împreună cu colegii de la CCSITUMP, institutul de cercetări, unde lucram atunci, la „Casa Pătrată”, sediul judeţenei de partid pe atunci. De o parte şi de alta a şoselei erau două rânduri de păzitori: militari şi gărzi patriotice. În spatele lor supravegheau tipi în civil – sigur de la Securitate. Când am văzut un coleg de liceu pe marginea şoselei, îmbrăcat în uniformă de gărzi patriotice, ne-am salutat bucuroşi, dar n-am mai putut continua discuţia, fiindcă l-a ţistuit rapid un civil din spate, care se afla pe trotuar – un securist, desigur. Noi, „oamenii muncii”, ne buluceam ca oile pe şosea. Am ajuns în faţa „Casei Pătrate”. De prisos să mai spun că toate intrările au fost blocate. Odată intrat acolo nu mai puteai pleca. Entuziasmul la discursul lui Ceaşcă era nul. Oamenii nici măcar nu ridicau pancartele sau steagurile. În faţă erau nişte tipi care aplaudau de zor, dar era clar: erau aplaudacii de serviciu (apropo, mi-ar plăcea să citesc un jurnal al unui astfel de aplaudac, informator, etc). „Entuziasmul” era asigurat de difuzoare, în care se auzeau aplauze şi urale inexistente în piaţă. Mă gândesc că era imposibil ca debandada adunării să nu se observe din balconul Casei Pătrate. Cred că se făceau că nu observă. Mă aflam chiar în ultimele rânduri, mă rezemasem de zidul Casei Dosoftei şi mă uitam plictisit în jur, ascultând cu juma de ureche gângăvelile Geniului Carpaţilor. La un moment dat observ antenele tv de pe „Casa Pătrată”. Era o pădure de antene, dar, atenţie! toate erau îndreptate spre ruşi, căci noi, cei din partea asta de ţară, ne uitam atunci la tv la ruşi. Deci, chiar şi cei din judeţeana de partid se uitau la televizor la ruşi (mă rog, la basarabeni şi la televiziunea Ostankino), nu la cele două ore ale televiziunii române. Ce simbol extraordinar al duplicităţii în care trăiam toţi!
Lucram în învățământ în satul Burdusaci, județul Bacău, la 54 de km de Bacău. Pe Vlăduț, băiatul cel mare, îl lăsam mai mult la mama la Tomești sau la socri la Baia Mare. El ajunsese să vorbească un fel de ardeleano-moldoveană, jumătate moldovenește, jumătate ardelenește. Îl vedeam în vacanțe. Pe Mihăiță cel mic l-am ținut noi în cea mai mare parte a timpului (șapte ani). Rămânea la gazdă într-un pătuț, iar noi mergeam la școală. În pauze trăgeam o fugă la gazdă (era aproape): Îl găseam zâmbind cu gura până la urechi. Norocul nostru că era tare cuminte. Rareori plângea. Apucam ce găseam prin cameră ca să-i dau să se joace, să-și ocupe timpul. Odată am smuls o icoană de-a lui tanti Pinuța (gazda) de pe perete și i-am dat-o ca să aibă cu ce se juca. Când am revenit peste o oră ținea icoana în mână și o întorcea pe toate părțile. V-am spus – era tare cuminte. Atunci mi-au dat lacrimile. Câteodată mă (ne? Maria, recunosc, era mai tare sau, în orice caz, nu-și arăta nemulțumirea și dezamăgirea; a izbucnit odată la școală și a două zi directoarea și o doamnă învățătoare, prietenă de-a noastră, ne-au adus de-ale gurii; apoi când mergeau la Bacău, ne cumpărau și nouă câte o pâine) apuca disperarea. O profesoară ne-a spus: „Nu mai plecați dumneavoastră de aici!”. Îmi venea să o bat. Până la urmă am plecat cu o pilă mare.
Am făcut naveta la Iaşi încă din liceu. Nu mult – 6 km. „La rond”, de unde luam autobuzul, vedeam pe la 6.30-7 nişte bărbaţi, cum intrau pe tăcute într-o curte chiar în dreptul staţiei. Câinele din curte mârâia ceva, dar nu prea convins. După cinci-zece minute respectivii bărbaţi ieşeau: tot pe tăcute şi tuşind, dregându-şi glasurile. Măi, ce să fie?! În casa aceea locuiau două babe, pe una o cunoşteam, era „prescurăriţa”, adică cea pe care popa o desemnase să facă prescurile – mare cinste la sat! Pe cealaltă nu o ştiam, trebuie să fi fost rudă cu prima. Cu timpul am aflat. Babele făceau ţuică şi o vindeau, lucru ilegal pe „vremea aia”, cum se ştie. Iar bărbaţii tăcuţi, care intrau dimineaţa la ele, îşi luau porţia zilnică înainte de servici. La postul de poliţie era un miliţian tânăr şi ambiţios, Crîşmariuc pe numele lui, vestit în sat pentru o întâmplare amoroasă de pomină, poate am s-o povestesc altă dată. Crîşmariuc le pândea pe babe să le prindă cu ţuică. Odată iarna, imediat după Bobotează, miliţianul nostru vede pe una din babe ieşind în drum: înfofolită, ţinând ceva ascuns sub haine. „Stai! Ce ai acolo?” Baba dădea din colţ în colţ, se roşea. În fine, scoate o sticlă din sân. Plină. „ Aha, te-am prins. Ce ai în sticlă?”, întreabă Crîşmariuc. Baba iar făcea feţe-feţe, ruşinată. Atunci Crîşmariuc trage un gât din sticlă. Era apă… sfinţită. După Bobotează femeile iau agheasmă şi duc pe la cele care nu au fost la biserică să ia respectiva apă. A fost mare distracţie în sat. S-a sfinţit Crîşmariuc, ziceau oamenii.
Patrick Modiano, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, spunea cam așa: Când iubești pe cineva e musai să accepți și partea lui de mister.
Sap prin grădină, intru în casă să mă… adăpez dar mai mult să mă uit la tenis, fete… Norii se alungă pe cer („Trecuta-au anii ca nouri lungi pe șesuri”), Duca se puricește sub gard, mama stă afară în scaun la soare, Maria plivește… E cald, puțin vânt, numai bun să mă zvânte. Îmi pregătesc cărțile de Patrick Modiano. O să scriu un articol pe baza lor. Deocamdată încă îl mustăcesc. Ce-aș vrea mai mult?
O amintire. Dimineața mergeam la revista Timpul. Nu dis-de-dimineață, dar aș fi fost în stare – așa de mult îmi plăcea să merg la redacție. Era o lumină albă, lăptoasă, care făcea tăcerea orașului de la acea oră, întreruptă doar de claxonatul primelor mașini, de huruitul tramvaielor și de pașii trecătorilor grăbiți pe asfalt, și mai adâncă. Iașii îmi păreau o urbe necontrafăcută, fără fard, adevărată, ca o liceană care încă nu se fardează, cu sarafanul regulamentar, până la genunchi și, ptiu! fără ciorapi de mătase. Cum era odată.
Pentru mine, odată cu trecerea anilor, Iașii aceia se desprind încet-încet de Iașii de acum și se urcă în cer: cu toată zăpada murdară, care se transforma repede în noroi, cu tot cu imobilele cu acoperișuri plate, lipite una de alta, dintre Târgu Cucului și Hală, stropite de noroi până la ferestre, cu străduțele înguste de aici, unde erau dughene întunecoase, cu uși scârțâitoare, o dugheană cu flori pentru nunți lângă alta cu coroane pentru înmormântări (ne distram eu și Radu Pârvu, colegul meu de gazdă, pentru chestiunea asta), cu tot cu madam Paraschiva, gazda noastră de pe Dumbrava Roșie, cea născută la Montreal, fiindcă părinții ei emigraseră între cele două războaie, cea cu un fiu mare arhitect al Iașilor, care-l sfătuia pe Radu: „Nu-i bine, domnule Pârvu, să fumezi”, fapt ce-l enerva la culme pe Radu, cu tot cu negustorii ambulanți care-și întindeau tarabele pe unde vrei și pe unde nu vrei, cu tot cu mâna rece a Mariei pe care o strângeam în mâna mea și cu pupăturile înfocate de pe băncile din Grădina Copou. Treceam pe străzi, mână în mână, ochi în ochi, fără să vedem mizeria din jur, afișele jupuite de pe garduri, rahații de câine de pe stradă… Aveam douăzeci de ani!
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
