O boală de care suferă presa românească: expresia „a rupe tăcerea” Peste tot, peste tot. Asta îmi amintește de un banc de pe vremea Împușcatului: Unul întreabă: -Domle, unde-i Securitatea? Răspuns încet, cu privirile în toate părțile: -Peste tot, peste tot.
Gata. Merg la udat. Întâi castraveții, roșiile. Dacă o să mai am apă, și ceapa. Dar ce-o să mă fac apoi, că o să se termine apa? Tot la Doamne-Doamne ne e speranța – poate plouă.
Colțun (călțun) era un ciorap de lână, împletit înainte la țară de mama. De acolo vine colțunaș, care seamănă cu un ciorap umplut cu brânză (de oaie sau de vacă) sau cu vișine(ah, ne făcea mama în copilărie!) Ciorap a venit mai târziu la noi, e turcesc. Este și călțunul-doamnei, o floare foarte frumoasă.
Din romanul la care scriu… Am scris de-abia două capitole, dar văd că „am scuipat la furcă”: Citesc câteva rânduri dintr-un sfert de coală, un fragment dintr-o veche traducere a mea. Nu-mi mai amintesc autorul, parcă Popov, dar titlul romanului era Master Haos. Nici nu mai țin minte la ce editură a apărut. La editura lui Ionel Săcăleanu? Mi-e lene să caut pe Internet. Pe atunci traduceam ca nebunul. Popov scrie despre așa-zisa „contrarevoluție” din Ungaria. Furia anticomunistă și antisovietică a ungurilor a fost îngrozitoare. Să fie firea ungurilor mai drăcoasă ca a românilor? Greu de spus: „În vitrina unei măcelării din fața gării internaționale Keleti zăcea un trup gol însângerat, fără mâini, fără picioare și fără cap. Lângă el, pe o hârtie era scris: „Carnea locotenentului Ivanov, 35 de forinți kilogramul”. Ooo, răbufnirea maghiară!
Și alt fragment, care ar trebui să ne dea de gândit: „Laszlo Rayk a mers la eșafod cu cuvintele: „Trăiască Stalin!” Acest lucru a fost povestit de tov. Janos Kadar, membru al comisiei de partid, care a participat la execuție”. Când citesc acestea, am sentimentul pregnant că nu învățăm nimic din istorie.
Ora 4.30. Scriu la roman. Anii 90, cei mai frumoși ani pe care i-am trăit. Cei mai buni prieteni. Îmi fac cafeaua (mai precis nesul). Ies afară. Lumea nu a început să meargă la serviciu. Se aud păsărelele. Am crezut că-s privighetorile, dar cineva de pe Faceboo îmi spune că probabil sunt mierlele. Las fereastra deschisă să le aud. Sau poate au venit deja privighetorile. A trecut ceva timp de atunci. Maria a închis-o pe cățelușă în ogradă – stă liniștită, nu se strofoacă. E o fire liniștită, câine ciobănesc. Ce-mi place este că nu miroase cu toate că e flocos. Când merg la el, cască – e semnul lui de prietenie.
O traducere din 2012 pe care am făcut-o la editura Alfa a poetului Nicolae Panaite: Se zice că toate muierile bunuțe au dosul mare. Eh, îmi plac muierile țâțoase, îmi plac cum miros. Spunând acestea el începu să crească în înălțime și, când ajunse la tavan, se împrăștie într-o mie de biluțe. A venit portarul Pantelei, a adunat aceste biluțe, în fărașul în care aduna de obicei balega de cal, și a dus aceste biluțe undeva în curtea din spate. Iar soarele a continuat să lumnineze ca și înainte, iar damele corpolente au continuat să miroase amețitor ca și înainte.
Mătușa Tinca, când se certa cu bărbatu-său, moș Petrache, venea pe la noi și se ruga de el:
-Hai, măi Jănică, și-l împacă pe Petrache, că nu mai pot face casă bună cu el. Mătușa Tinca asta, în tinerețe, fusese o „raucă”, cum se zicea pe la noi. Se culcase fără să facă osebire și cu nemți și cu ruși după aceea. Ba și soldăței români – nu știu de ce prefera oltenii – or fi fost mai… sexoși sau mai tromboniști? Cu anii a devenit tot mai grasă. Mai era și mică de statură. Mama, care știa ceva croitorie în tinerețe îi făcea rochiile Și se ducea la biserică în fiece duminică. Trecea și pe la noi, care avem casa lângă biserică. Bunelul (așa îi spunea noi, nepoții; tata le spunea părinților „tătăica” și „mămăica”) se ducea des la biserică. Avea mândria lui – băiatul lui era dascăl! Bunelul avea o căciulă brumărie și un cojoc trei sferturi. Am o fotografie cu credincioșii pe scările de la biserică. Bunelul era înr-o parte, mai depărtat de ceilalți. Era un om independent. Chiar prea mândru. Se punea chiar în gură cu popa. Citise câteva cărți la viața lui, viețile sfințile, abecedarul și cărți de citire. Se mândrea cu chestiunea asta și se lăuda cu domnul Țurcanu, un învățător venit din Basarabia: „mai rar om ca acela”. În general, judeca pe consăteni, dar nu-i osândea – treaba lor. „Stau și mă gândesc de ce a zidit Dumnezeu pe om. Și nu-i dau de capăt.” Moș Petrache a venit din război prin 47 sau 48, a fost luat prizonier la Cotu Donului, a lucrat în mine la Cercul Polar și a mâncat „cartoafe înghețate și cierte”. Mai povestea că rușii îl obligau să cânte melodii patriotice, dar el nu știa nici o boabă rusește. Așa că zicea un fel de: Ă-ă-ă! Când povestea asta, râdea de se prăpădea, laolaltă cu ascultătorii. După ce s-a întors acasă, a vorbit cu tata și cu frații săi:
-Hai, măi băieți, eu o iert pe Tinca. S-o lăsăm să vină acasă.
Că tata și frații săi, când au venit din armată, au alungat-o de acasă: Le făcuse neamul de râs! „Rușinea” în fața satului era mare pe vremea aceea. „Ce-o să zică lumea”, așa era! Cei mai tineri de azi e mai greu să priceapă chestia asta. Mătușa Tinca a trăit câțiva ani într-un bordei cu o țigancă, una Irina. care avea căsuca mai jos de cea a mătușii Tinca. Irina asta mi-a părut o femeie deșteaptă. Mătușa Tinca era o femeie mai simpluță. Cred că Irina a dus-o cu vorba. Da! sunt aproape convins. De ce – nu știu.
L-am văzut pe Nichita Stănescu la Iași când a venit la Iași. Era o întâlnirea a poeților, eram student. Era un băiat nespus de frumos, înalt, atrăgător, cu un zâmbet fascinant. Noi, studenții, umblam în spatele lui, dar mai întâi erau niște politruci din cultură, pe care nici însă nu-i lua în seamă. Ce țin minte bine era puloverul lui imens, de vreo 1O kile, cum numai o fată îndrăgostită de tine sau o mamă îți poate croșeta. Multe am uitat din viață, dar asta nu uit. Mai erau vreo două bâțâite, ziariste, gagici sau așa ceva. Vai, nu-și dădea seama că văd un zeu!
Bohumil Hrabal, un scriitor ceh preferat de mine, scria: Mai multe bere, mai puțină suferință și durere (traducere de Jean Grosu, unul din cei mai buni traducători români). Un personaj al lui Hrabal zice: Părul meu ține de patrimoniul monumentelor istorice. Aș putea înmulți citatele, la limita umorului și alcoolismului. Îmi amintește de o franțuzoaică pe care am cunoscut-o: zâmbea și învârtea paharul pe masă, ca să-i mai comand o dată: Encore, encore!
Umorul lui Hrabal: Zice că țiganii nu se simt bine dacă nu-s cincisprezece într-o cameră.
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
