Dintr-un articol „pre versuri tocmit” pe care nu știu dacă am să-l mai duc până la capăt: Și vrabia-i pui,/ dar dracul știe de când îi,/ zice o zicală/națională/ Și Gigi Becali se dă măreț,/ că-i baci până la adânci bătrâneți, /dar el e un bădăran isteț, /că-i prostan/ca și mai an/ Așa a fost și-a rămas, băieți./ Să nu vorbesc la pereți./Și promite, promite,/ dar el, zău, minte și minte./ Așa și pe Iliescu îl făceau democrat,/ dar el era un comunist retrograd/ ca o rublă ștearsă/, o imensă farsă. /Rânjea fasolea/ cu Voican alăturea/. Iar alegătorii erau o turmă/ îl urmau din urmă,/ vai, ca niște oi la stână./ Ne-a lăsat pe toți/ c-o bandă de hoți./ Politruci și politrucași,/ mânca-ți-aș!
Pe bunica mea aproape că nu o mai țin minte. A murit într-o noapte, când frații și surorile, copiii ei, se duceau cu rândul și stătea noaptea la priveghi. Într-o dimineața, când venea pe drum spre casă, tata a azvârlit pachetul cu țigări într-un șanț: „Gata, de-acum nu mai fumez”, și-a zis tata. Și n-a mai fumat. Rar câte o țigăruie. Tot vedea în șanțul acela pachetul de țigări, fie ploi, fie zăpadă, pe care-l aruncase. „Parcă-mi făcea cu ochiul”, zicea tata. Bunicii i-a încremenit fața într-o noapte. Lumânarea grea a căzut, iar fiicele și nepoatele au dus palma la gură. Ochii bunicii au rămas deschiși, învăluiți în umbre. Iar fața i s-a înseninat, fără riduri. Zbuciumul și lacrimile o părăsiseră.
Odată cu vârsta caut tot mai abitir lucrurile vechi, trecute. Visez, scriu. Constat tot mai clar chestia asta. Mai bine zis mai evident, mai pregnant, căci clar nu e deloc. Astfel, mi-a revenit în minte o amintire cu Amita Bhose, cea zisă Didi, indianca care a scris cărți despre Eminescu, care a tradus pe Poet în bengali. Am văzut-o cu ani în urmă la Iași, într-o zi ploioasă. Din tramvai, la biserica Sfântul Nicolae Domnesc. Un grup de bărbați spilcuiți, dar și cu hainele mai lustruite o însoțea. Veneau cu toții de la Palat și s-au oprit la Biserica Nicolae Domnesc. S-a oprit și tramvaiul ca să treacă, dar s-au oprit o vreme cu toții chiar pe linia de tramvai. Au mai oprit și vreo trei volgi negre, lucioase, care o însoțeau. „O prințesă hindusă”, a exclamat un prost din tramvai cu aere de filfizon. Amita avea un ten măsliniu, mai precis „cafea cu lapte” spre arămiu și părul negru, strălucitor, lins, lipit de țeastă. Avea și puțină gușă. Era o femeie de vreo 40 de ani, cu gesturi moi, materne. Chipul ei frumos și blând, cu ochii încercănați, care trecuseră prin multe, mă uluia. Sau poate să fi fost urmarea lecturilor mele despre India, nu știu! Dar ceea ce era uimitor de-a dreptul era destinderea totală a mușchilor feței ei. Îmi părea Mama India. Își tot strângea sari-ul la piept și asculta cuminte explicațiile celor care o însoțeau. A fost pentru mine o zi de sărbătoare. În anii, aceia dezordinea și confuzia tânărului care eram, cu personalitate șovăielnică, s-au spulberat pe dată. Amita atrăgea lumina mai mult decât alții, cum se spune în cinematografie. Povestea Amitei parcă a țâșnit din bălțile făcute de ploaie.
Noaptea. Plouă, dar privighetorile își cîntă dragostea. Proștii de cîini tac, numai în depărtare aud un tren. Crucea de pe vîrful dealului abia se zărește în ceață. Și iar privighetorile. Doamne, cum să nu fii fericit!
O Duamnă mă întreabă pentru ce i-am cerut prietenia pe FB, ce motive am și ce urmăresc cu asta. I-am răspuns: Motive bune de prietenie sunt următoarele: sunt un criminal în serie sadic, care atrag persoane de sex feminin prin intermediul FB. Pe deasupra sunt gay, fascist, militez pentru ISIS și scuip pe Iisus. Mulțumită? Aaa, sunt și evreu… antisemit.
O ghicitoare românească (nu-i vorbă, se află și la alte popoare; să dispară credința asta că numai NOI suntem buricul pământului)): Câmpul alb,/Sămânța neagră/Trei care lucrează,/Doi care stau degeaba/Și găinușa care bea.
Borges spune că istoria universală nu este altceva decât „istoria diferitelor intonații ale câtorva metafore”. Să ne gândim la invadarea de către ruși a ucrainenilor – și ne vom convinge că așa este. Dar, vorba Poetului: „ce mai freamăt, ce mai zbucium”. Și câtă suferință pentru niște nevinovați!
Arta scrisului – sunt convins de asta – îndepărtează vulgaritatea din viață. Ce absurditate să spui că viața e mai importantă decât arta. Eh, pârț, te naști, trăiești și mori. Pe când arta… Merg la magazin, să spunem, și mă conving încă o dată că nu e așa. Robert Musil spune undeva: „Viața are valoare în măsura în care ține piept artei.” Socrul meu avea o vorbă pe care o repeta: „Nu-i bine de vorbit” Da, mai bine nu vorbim!
Faptul că citesc încet mi-a decis în multe privințe soarta: sunt scriitor. Nu de foiletoane, ci de literatură adevărată. Am poate mai puțini cititori. Ei, și?
Cum mi-am propus, voi scrie la roman zilnic. Cu ideea asta mă apuc tenace de lucru, ora 4.30. „Tenace” pe dracu! Mai întâi citesc câteva rânduri dintr-un sfert de coală, un fragment dintr-o veche traducere a mea. Nu-mi mai amintesc autorul, parcă Popov, dar titlul romanului era Master Haos. Nici nu mai țin minte la ce editură a apărut. La editura consăteanului meu Ionel Săcăleanu? Mi-e lene să caut pe Internet. Pe atunci traduceam ca nebunul. Popov scrie despre așa-zisa „contrarevoluție” din Ungaria. Furia anticomunistă și antisovietică a ungurilor a fost îngrozitoare: „În vitrina unei măcelării din fața gării internaționale Keleti zăcea un trup gol însângerat, fără mâini, fără picioare și fără cap. Lângă el, pe o hârtie era scris: „Carnea locotenentului Ivanov, 35 de forinți kilogramul”. Ooo, răbufnirea maghiară! Și alt fragment, care ar trebui să ne dea de gândit: „Laszlo Rayk a mers la eșafod cu cuvintele: „Trăiască Stalin!” Acest lucru a fost povestit de tov. Janos Kadar, membru al comisiei de partid, care a participat la execuție”. Când citesc acestea, am sentimentul pregnant că nu învățăm nimic din istorie.
Tanti Frăsina (o chema, de fapt, Eufrosina, un nume grecesc, dar toată lumea îi zicea Frăsina) era „țața”, adică sora cea mare a mamei. Pe vremea de demult se făceau copii mulți, bunicii mei din partea mamei au avut nouă, iar „țața” avea un fel de autoritate morală asupra celorlalte surori – era ca a doua mamă. La fel se întâmpla cu „bădia” peste frați. Însă pe vremea tantei Frăsina această autoritate se stingea, așa că frații și surorile mai mici vorbeau relaxat, ba chiar cu ironie („Ei, ce-o să zică Țața!”) despre „țața” sau „bădia”. Este drept, când am cunoscut-o eu, adică la bătrânețe, tanti Frăsina nu era și nici măcar nu-și aroga această autoritate. Era o femeie mică, „galbenă ca turta de ceară”, cum se zicea odată, cu haine cernite, care parcă voia să treacă neobservată prin lume. Creștea nepoții și nepoatele, avea grijă de găini și cam atât. Aaa, și mai dosea cele furluate de băiatul ei de la echipa de fotbal Politehnica Iași, unde era administrator. Odată acesta a adus un bolovan de bitum și l-a așezat în curticica din spatele casei. Tanti Frăsina nu știa ce-i acela bitum, adică un fel de păcură solidificată. Ținea câteva găini acolo și o cloșcă cu pui. Cloșca asta, cu puii ei, nu și-a găsit alt loc decât pe acel bolovan de bitum. Sub căldura cloștii bitumul s-a înmuiat, iar puișorii au intrat cu piciorușele în bitum. Acum erau toți șic, aveau un fel de ciuboțele negre. Titi, acest băiat năuc de care vă spuneam, cunoscut în familie și pentru alte trăsnăi, a început să curețe puii de păcură pe piciorușe cu benzină. Bineînțeles, au murit toți, sărmanii.
De la fereastra trenului poți vedea câmpuri arate, prin alte locuri turme de oi, băiețași cu cizme prea încăpătoare fugind cu bâtele după ele, dealuri domoale, moldovenești, începând să înverzească, huceaguri de un verde crud, chiar fântâni cu cumpănă, urmele înfurcate de animale din jurul fântânilor. Dar călătorii din compartiment, trei tineri, doi băieți și o fată frumoasă coz, și unul mai bătrâior se boldesc plictisiți pe tablete. O să suferim mult de boala asta tabletistică?
Bunicii mei din partea tatei (ca și din partea mamei) aveau case pe deal. Ca să prindă pământ mult, pentru vii și livezi. Generația de oameni a tatei s-a mutat mai jos, mai aproape de vatra satului. Ca să fie aproape de autobuze, să meargă la servicii la oraș. Nepoții și strănepoții acestora, în mare parte, se duc care pe unde, mulți în Occident. Spre cinstea lor, trebuie să spun că nu-și uită vatra. Vin din când în când la cei bătrâni și oftează: Ce bine era odată, când mergeam pe toloacă! La cireșe cu băieții, „nu-mi mai stătea gura toată vara”, zice mama (se referea la mâncat fructe). Acuma mănânci o mână de cireșe, dai o grămadă de lire pe ele, crude și acelea, dintr-un market din London, îmi zice o vecină. Thanks!
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
