TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

SEMIOAMENI, un poem extraordinar antistalinist de Osip Mandelștam, tradus de regretatul Emil Iordache.

 

„Vieţuim, dar sub noi ţara tace mormânt.

Când vorbim, nu se-aude măcar un cuvânt.

Iar când vorbele par să se-nchege puţin,

Pomenesc de plăieşul urcat în Kremlin.

 

Are degete groase şi grele,

Sunt cuvintele lui de ghiulele.

Râd gândacii mustăţilor strâmbe

Şi-i lucesc a năpastă carâmbii.

 

Are-o turmă de sfetnici cu gâturi subţiri –

Semioameni slujindu-l umili –

Care şuieră, miaună, latră câineşte,

Numai el, fulgerând, hăcuieşte.

 

Potcovar de ucazuri, forjează porunci:

Glonţ în ochi, glonţ în frunte şi glonţ în rărunchi.

Orice moarte-i desfată deplin

Pieptu-i larg de cumplit osetin.”

 

   Când eram copil venea pe la noi străbunicul Stănescu, moș Iorgu, țigan șătrar, un om tare de treabă. Venea mereu cu câte o țigăncușă tânără și ochioasă, ca un fel de captatio benevolentiae. Moș Iorgu râdea mereu și nu cerea nimic – îi dădeau oamenii. Odată, când probabil, nu vânduse nimic , a insistat să vândă mamei niște tingiri. Mama le-a luat, dar i-a spus la urmă:

   -Chiar că de data asta m-ai țigănit, moș Iorgu.

   Și moș Iorgu râdea:

   -Da, te-am țigănit.

   Acuma șătrarii au niște nume de-ți stă mintea-n loc: Unii-s oameni de afaceri: Cosmos Tănase, Anderson, fiul lui Belgian, Contesa (care umbla prin sate după fier vechi, o mai fi umblând?), Crenguța Alisa. Haoleu!

 

   Copoul este același cum îl știam încă dinainte de studenție. Numai la Casa Armatei (Armeții, zicea în glumă Frăguța, fosta mea colegă de serviciu la Timpul, Frăguța cu care    m-am reîntâlnit azi) niște milităroși, în șorici groși, de creieri storși, au avut proasta inspirație să pună în jurul Casei o grămadă de tunuri cu țevile îndreptate către bulevardul Copou. Iartă-i, Doamne, că nu știu ce strică.

 

   Am fost în oraș, grădina Copou, la o lansare de carte a lui Nichita Danilov. Impresii multe, dar sunt obosit acum. M-am întâlnit cu vechi și dragi prieteni: „De ce nu mai ieși, domle?” „De-amu înainte o să ies”, le răspund. La plecare am pornit pe jos, nu am luat tramvaiul decât în Centru – era prea frumos! Studenți și studente râzând. Întineresc și eu odată cu râsul lor.

 

   Am lăsat recenzia la cartea Eugeniei și am spart și curățat nuci. Afară, sub salcie. E călduț și un vânticel plăcut. Mă așteaptă ceva dulce. Maria nu mi-a spus ce, eu, băiat civilizat, nici      n-am întrebat. Dar înghit în sec. Cățelul a intrat în ogradă și l-am închis acolo, că pe aici, prin grădină, călca pe straturi. A scheunat puțin, dar s-a liniștit repede. Mai ales că i-am dat un dărab. Ca și noi sub dictatură – păpica, serviciul asigurat, vacanțele pe litoralul tot mai sărăcuț sau la neamuri, tromboane cu amenințarea americană: Ce ne facem noi, țiganii/ Dacă vin americanii/ Că ne-mpușcă cu alice/ Și ne scoate din service. Sunt convins că dacă vine alta (de dictatură vorbesc) ne vom comporta la fel. Căci blegi am fost, blegi suntem încă ș-om fi în neamul românesc… Ieri vecinul Marian ne-a reparat apa (Maria vorbise cu un meșter care urma să vină de-abia joi), așa că azi fac, în fine, o baie. Uitasem cum e fără apă curentă. Așa că e bine să te mai lovești din când în când cu capul de pragul de sus. Am fost la magazin și am întâlnit pe drum un cortegiu mortuar. În urma sicriului doar vreo 7-8 persoane. Vai! Dar, în fine, mortului nu-i mai pasă. Doar nouă – cu ifosele și ambițiile noastre prostești.

 

   Am făcut școala sub comunism, dar, cinstit vorbind, n-am simțit asta. Nu prea mă omoram cu cartea. Mi-am dat repede seama că merge și așa, fără să mă „strofoc” cu cartea. Mama mi-a spus după clasa a VIII-a: „De-acu eu, cu cele șapte clase ale mele, nu am să te mai pot ajuta” Și m-am „ajutat”. Eram ceea ce unii profesori spun: „Brânză bună în burduf de câne”. Am făcut ce-mi plăcea: Am cultivat colegele, colegii și mai ales prietenii, am citit literatură, am avut noroc de o familie iubitoare (deși nu am făcut parte dintr-o familie de profitori ai regimului). În fine, poate am să continuu. Altădată.

 

   Am scris scena asta într-un roman, dar am asistat la ceva asemănător în realitate. Mi-a povestit și o scenă văzută cînd a fost prima dată acolo (avea să vadă și altele cam la fel, îmi spunea), la „glumeți”, care vai! numai glumeți nu sînt. Dacă nu ești zărghit cum trebuie cînd ești internat în stabiliment, apoi fii sigur că devii repede în fiecare sertăraș al creierașului tău. A văzut o tipă grasă, cu gușă, de vreo 20-25 de ani, cu facies de mongoloid, cum iese dintr-un salon trîntind ușa în urma ei. Ochii apoși în unde albastre umblau agitat în toate părțile:

   -Fugiți, vin marțienii! strigă gușata spumegînd.

   Diverși bărbați în maiou sau în bustul gol, unii scheletici, alții cu burți flasce, ies din saloane și se iau după ea. Chiote, rîsete behăite, grohăituri. Atrage atenția un bătrîn în cîrje, cu țigara în buze, care încearcă să alerge după ceilalți. După cîțiva pași se oprește, își reazemă cîrjele de perete, suflă fumul și își tescuiește violent oușoarele din pantalonii de pijama.

   -Fugiți! țipă gușata. Vin marțienii să mă fută!

   Și o ia înainte prin semiîntuneriul holului. Dintr-o cămăruță de la capătul holului, iese un infirmier cu mutră de cuțitar și strigă poruncitor:

   -Toți în saloane! Imediat toți în saloane!

   Gușata, cu un lichid alb în jurul gurii, precum „cașul” la puii de vrabie, umblă zărghită pe culoarul, care răsună de rîsete și scîncete metalice.

   -Vin marțienii să mă futăăă!

   -Bianca, astîmpără-te, futu-ți eu să-ți fut! strigă infirmierul, cu halatul fluturînd în urma lui.

   Pe hol apare unul schilav, cu obrajii căzuți și mutră de bisericos. Tîrîie un scaun de spătar, psalmodiind:

   -Veniți de luați lumină, veniți de luați lumină! Infirmierul-killer îi trage un șut în fund:

   -Ți-arăt eu lumină. ‘Tu-ți crucea mă-ti! Treci în salon! „Iluminatul” se retrage sfios.

   -Bianca, dacă nu te astîmperi, știi ce te așteaptă!

   Gușata se oprește ca o vițea căreia îi trecuse durerea înțepăturii de tăun. Vine spășită spre infirmier. Acesta o conduce într-o rezervă. Între timp masculii se evaporaseră prin saloane. 

   Afară sub salcie. Citesc un roman la care am să fac o recenzie. Mă gândesc la un titlu posibil: Țara în care furtunile-s binefăcătoare. Furnici și „muzicanți”, cum le ziceam în copilărie (își freacă antenele și se aude un sunet încet: dzin-dzin!), îmi cad de sus pe haine, iar salcia se unduiește ușor și dă să mă mângâie cu ramurile-sirene, acele ființe fabuloase, cu aripi de pasăre. Mama iese și ea afară, dar intră repede în casă să-și mai ia o haină – soarele când iese, când intră în nori. Omețelul s-a înălțat încă o dată cât un om și acuși o să înflorească. Narcisele se trec. Coruri de păsărele ciripesc îndrăgostite. În depărtare se aud două „drujbe”. Pisoiul trece pe la nasul cățelușei Duca culcate în iarbă. Se ignoră reciproc. Mă apucă o torpoare plăcută. Însă îmi vine să zic triumfător, cu fervoarea primilor credincioși: Există Dumnezeu!

 

   Bacovia: În târgu-nvăluit în sărăcie / Am întâlnit unpopă, un soldat /. De-acum pe cărți voi adormi uitat / Pierdut într-o provincie pustie.

 

   Era unul aici, în sat, căruia lumea îi spunea Licu. Cred că așa i-au spus părinții când era copil și așa i-a rămas. Licu, săracu, era redus la minte, îl dăduseră părinții și la o școală ajutătoare, dar mai degeaba. Îl țin minte și acum cum saluta: Niaaața! Odată tata a dat să-i spună ceva:

   -Băi, Licule…

   Dar Licu l-a întrerupt:

    -Nu mă cheamă Licu, nene. Mă cheamă Dumitru.

   -Ia uite, bre – zicea tata, minunându-se – Licu are mândria lui.

 

   Oscilez între a ieși afară, la soare, și a scrie acolo recenziile pe hârtie (trebuie să scriu două la diverse reviste literare) și a intra în casă ca să scriu direct pe computer. Și casa asta, când au făcut-o, au pus-o cu curul la soare.

 

   Am citit acum aici pe C. deși, o spun de la început, nu-mi place: numai comentarii în răspăr, critice. Dar numai! Așa era încă din 90 când scria în presă – îi simțeam veninul scuipat. Inteligență și atât. Dar nu e suficient, Doamne! Am avut conflicte cu el, ne-am ironizat prin presă. Dar am greșit. Șarpele e șarpe. Nu-l poți face miel, nici măcar vacă. Credeam că anii trecuți l-au mai domolit. Că bătrânețea i-a zbârcit răutatea. Dar nu. Nici nu s-a însurat (ce femeie s-ar putea apropia de un asemenea ipochimen?). Putin măcar are o amantă. Nu îi știu prietenii (probabil are doar din cei plini de otravă ca și el), iar articolele sunt tot astfel – cu venin și otravă, că sunt politice, cu tentă socială, etc. Sincer, caut să spun în final ceva pozitiv despre el, dar, Doamne-Dumnezeule, nu găsesc.

 

   Afară, chiar deasupra ușii de la bucătărie sunt câțiva pui de vrăbiuță. A calculat bine vrăbiuța-mamă sau poate vrăbioiul-tată: aici nu vine nici o răpitoare. Când te apropii de ușă, încep să țistuie: cred că vine mama lor. Pur și simplu mă emoționez întotdeauna când îi aud: sunt și ei niște suflețele!

 

   Povestește Gala Galaction o istorie pe care o știa de la taică-său. Cică atunci când treceau un râu, rădvanul unui arendaș este ajutat de țărani, cum se făcea. Arendașului i s-a părut că un oltean nu punea umărul cum trebuie și, la nervi, i-a tras o palmă. Olteanul s-a dus la un turc și i-a plătit ca turcul „să-l taie” pe acel arendaș. Turcul – de cuvânt! Îl prinde pe arendaș, scoate hangerul, dar , milos fiind, îi spune olteanului:

   -Iartă-l, măi.

   -Nu-l iert, efendi, zice olteanul

   -Iartă-l, măi, că e creștin al tău.

   -Nu-l iert, efendi!

   -Iartă-l, măi, zice turcul a treia oară 

   -Nu-l iert, efendi, să fiu eu al dracului.

   Și atunci turcul i-a tăiat capul arendașului.

 

   O amintire cu mama, că tot am scris despre ea. După ce-am terminat clasa a opta și am intrat la liceu, mama mi-a spus: „Măi, Radule, eu de-acuma, cu cele șapte clase ale mele, nu te mai pot ajuta, că nu mai știu. Ajută-te singur.” De fiecare dată când deschide televizorul, mama deschide ușa și mă cheamă cu aceeași replică: „Când ai să ai timp, să vii oleacă pe la mine”. Știu despre ce este vorba și sar ca un resort: Trebuie să dau tare sonorul la televizor. Îl dau, dar mama uită până a doua zi de unde să dea sonorul. Și iar cu glas molcom: „Când ai să ai timp, să vii oleacă pe la mine”. Trebuie să mai spun: Are 94 de ani.

 

   Scriam acum trei ani aici, când am fost la Piatra Neamț – uite așa, fără motiv. În piața orașului o doamnă (să mă ierte, dar îmi amintesc numele dumneaei doar când o văd pe FB)   m-a recunoscut. Și încă ceva: Se pare că nu m-am căutat, dar versurile mele-s bunicele. În zvonul clopotelor de la biserică și ciripitul păsărelelor ne pregătim să plecăm:

 

La Piatra Neamț! La Piatra Neamț!

Mînați de al iubirii valtz

Fără silfide, coribanți

În buzunar fără de sfanți

 

La Piatra Neamț! La Piatra Neamț!

Nu ne oprește nici un șanț

Fariseism sau vreun alt lanț

Doar mereu tineri și galanți

La ora aceasta de bilanț.

 

La Piatra Neamț! La Piatra Neamț!

Doar la o bere cu mult malț

Mușca-vom vreun croissant: cranț-cranț

Și nu ne pasă de talanți 

Că sîntem tineri și berbanți.

 

RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…