Vărul meu Titi mergea la petreceri cu soția. La un moment dat, ea îi spunea: Spune repede „cofă”! Fofă, zicea el. Atunci hai acasă, că ai băut prea mult.
Public aici un fragment din romanul la care pitrocesc acum: Vaya con Dios…
Să încep cu un drum, căci orice fapt(ă) presupune un drum. N-am spus mare gândemă, cum zicea Luca Pițu, dar – să fiu al dracului – așa este. Mă refer la drumul pe care l-am făcut cu Viorel, colegul meu de serviciu, de la CCSITUMP, institutul de cercetare la care lucram pe atunci, în Decembrie (hai, totuși, să scriu cu „D” mare!). De fapt, nu numai cu Viorel – tot bulevardul CUG era plin de oameni. Cei care lucrau la CUG și la institutul nostru de cercetare o luaseră către Casa Pătrată, cum îi zice lumea, sediul județenei de partid. Partidul comunist, desigur. Nu ne vorbeam între noi, dar toți eram într-un gând – jos Ceaușescu! La unul din blocurile turn de pe bulevard locuia Viorel. Am urcat la el în apartament să-și ia o haină și să-și anunțe soția, o fată grozav de frumușică. Se uita cu niște ochi măriți la noi:
-Steți, nebuni?
Dar noi nu – mergem!
Lucram ca traducător la CCSITUMP, care avea două sedii la cele două capete ale marii uzine CUG. Trebuia să mergi două stații de tramvai, ca să ajungi de la un sediu la altul. În calitate de traducător, aveam posibilitatea să merg când la un sediu, când la altul. Traduceam diverse chestii tehnice la directorii de acolo, ca să nu mai zic că erau tot felul de inginerași șmecherași, care mă sileau să le traduc diverse articole din articole de specialitate. Căci CUG-ul era unghie și carne cu minereul de fier de la Krivoi Rog, un combinat uriaș ucrainean. Dovadă că după 90 institutul nostru s-a topit repede și degrabă, la fel cum lui Ceaușescu i s-a luat microfonul de la gură. GUG-ului și institutului nostru ni s-a luat minereul și… kaput. Ca să nu mai spun că nu mai cumpărau rușii pe daiboj uriașele piese de tone și tone. Că, fiind traducător, am văzut cum se făceau schimburile comerciale pe atunci și am aflat cum se vinde marfa pe unde se vinde. La un moment dat, spre sfârșitul discuțiilor, un șef al unei delegații rusești, un ucrainean măluros, cu ochi albaștri și numai zâmbete, mi-a zis:
-Radu, spune domnului director: Dar ceva fete sunt?
Mi-a fost rușine să traduc directorului așa ceva, dar ucraineanul cel măluros și-a dat seama și mi-a zis din nou:
-Radu, dar n-ai tradus!
Atunci i-am zis directorului:
-Dom director, mă iertați, uite ce zice prostul ăsta de rus: Dar fete sunt?
-Spune că totu-i aranjat.
Bun. Am tradus ce-am tradus. Am încheiat procesul-verbal la care m-a ajutat la partea tehnică (când trebuia să enumăr piesele pe care partea română le livra ucrainenilor) o bulgăroaică ce făcea parte din delegație. După ce-am terminat procesul-verbal directorul și ceilalți mi-au strâns mâna și… arrivederci! La partea următoare nu mai aveau nevoie de mine – Vaya con Dios! Pesemne se înțelegeau pe mutește, fără preambul. Mă întreb ce-au făcut cu bulgăroaica, sărmana!
Dar să mă întorc la preumblarea iașiotă rivoluționară din Decembrie. Nu țin minte data, fiindcă nu am memoria datelor. Dar ce contează!
Nesul de dimineață ca de obicei. Apoi am adus apă de la fântână, fiindcă la noi s-a spart conducta. Pe urmă scos gunoiul la poartă – azi e ziua de gunoi. După aceea strâns resturile de hârtii ferfenițite de cățelușa Duca. Noroc că am fost la magazin după cumpărături și am văzut tomberoanele la porți, că altfel uitam. Joi se întoarce Maria de la Baia Mare și atunci îi vom hotărî soarta cățelușei. Eu vreau s-o ținem, Maria vrea s-o dea la niște rude. Și, probabil, ca de obicei, femeile au câștig de cauză. Până atunci ascult șuierăturile graurilor din pomi. Ar trebui să mai scriu ceva, dar sunt indispus. Asta-i, dacă vă interesează indispozițiile mele. Ca să mă bine dispun, mă joc cu Duca, admir pomii înfloriți, gardul luminat de soare, narcisele… Mă doare gura de câte ori le-am spus la țigani că nu vindem narcisele. Umblă prin sat ca tăunul cu paiul țigăncile cu fuste multe indiferent cât de cald e. Pe urmă, după ce-au cumpărat florile, merg la Liviu la magazin și trag o răchie. Vorbesc tot mai tare, dar pe țigănește și nu înțeleg. Bujorii de-abia au ieșit roșii din pământ. Părul busuioc de la colțul casei a înflorit – are multă floare. Dacă n-o să dea vreun îngheț, o să avem pere anul ăsta. Nu vindem nici lalelele, care vor înflori acuși. Iar omețelul (boldonejul) la noi e sacrosant. Vișinii se scutură de floare. Nucii n-au înflorit încă. Ei sunt mai leneși. Și îmi amintesc vorba veche: Domnul a dat, Domnul a luat, Domnul fie lăudat!
Primăvară. A înflorit forsytia, cine știe. Galbenă! O iubesc! E sub casă. Mâine-poimâne vor înflori și celelalte. Motanii umblă după mâțe. Acuma nu că mâțele nu invers. Dacă nu, mă împiedic, vorba aia. Nu e nici o rușine. Dumnezeu nu se se supără – râde. Cred că asta e starea normală – bucuria!
Tanti A. avea peste 35 de ani și nu se mai mărita. Oamenii, printre care și tata și-a luat păcatul ăsta, o sfătuiau: „Mărită-te, A, să intri și tu în rândul lumii”. „O să mă mărit, ce să fac! Fie cum a fi! Prost, puturos! Numai să nu bea!” I-au găsit frații pe unul tractorist la IAS: pâinea lui Dumnezeu – muncitor, nici prost nu era, nu-i auzeai gura când era într-un grup de bărbați decât dacă era întrebat. Și tanti A. s-a luat cu nea C. Într-adevăr, era om de treabă: se ținea de servici, sufletist, prost nu. Numai că bea de stingea. Cum lăsa tractorul se punea pe băut și o ținea până a doua zi dimineață. Iar tanti A. zicea: „De ce te temi, de aceea nu scapi.” Au avut și copii. Unul dintre băieți a fost bețiv ca și taică-său. Au murit devreme amândoi.
D-l M., un coleg de școală, profesor de geogravarză, cum zicea el, un om cu un umor pe care puţini actori umorişti îl au ,îmi povestea că mamă-sa a născut pe el, al cincilea băiat, și taică-său, venind la maternitate, i-a zis: „Ce ai făcut iar Ileană? Iar un bouţ?” „Iar un bouţ, măi Vasile.”
O notă de acum exact un an în urmă. Știți cum e literatura? Am văzut odată un film italian cu unul matur, spre bătrânețe, îndrăgostit de-o fetișcană. Și se jucau. Fata fugea pe niște coclauri, râdea, îi dădea cu tifla, iar el încerca s-o prindă. „Vieni qui!” îi spunea fata chicotind, dar el nu putea să pună mâna pe ea. Într-un sfârșit, bărbatul (să fi fost Alberto Sordi, nu mai țin minte) se luminează și își spune: „Stupido!” Și cu toate acestea, noi, ăștia cu scrisul, alergăm mereu ca proștii după fetișcana asta nebunatică numită literatura. N-avem lecuire. Că Verlaine s-a lăsat de poezie – a fost prostul proștilor.
Ca să vă spun dimineața mea. Cafeaua obligatorie. Trezirea: soarele luminează din spate – dealul copilăriei mele. N-o să-l mai urc niciodată. Deși acuma, după câte știu, sunt și niște de mașină pe acolo. S-or mai fi ducând copiii după flori de primăvară? Nu mai pot. Nici măcar după viorele (pe aici nu erau ghiocei, ci pe deal la Odaie, mergeam rar acolo). Apoi toporași, brebenei de toate culorile, floarea galbenă a Paștelui, talpa gâștei, ciuboțica cucului cu care se cam încheiau florile de primăvară și interesul nostru dispărea, dar florile erau mereu. Era o pădure tânără de salcâmi – acolo creșteau. Veneam acasă și i le dădeam mamei. Ea le primea cu bucurie și cu lacrimi în ochi – sentimentele astea se formează. Am avut noroc de o mamă și un tată buni. Când eram la liceul militar scriam niște scrisori lungi și plângăcioasei. Ea îmi scria: Adresează și lui taică-tău. El te iubește, dar nu arată mereu. Da, păcatul ăsta de bărbat îl am și eu. Noroc de Maria și îmi iartă toate păcatele (a se citi prostiile) astea bărbătești. Dar ce m-aș fi făcut fără Maria și fără iubirea ei calmă?
Am citit de ceva vreme (de aceea nu-mi amintesc toate datele) despre Andrei Tarkovski, care urma să facă un film despre un transfug. A angajat pentru rolul principal un actor rus pe care l-a chemat în Italia, unde urmau să aibă loc filmările. Actorul respectiv vine din Rusia cu trenul, coboară la Milano, dar nu-l întâmpină nimeni. Bani nu avea, limba italiană n-o cunoștea – a trăit 48 de ore de groază, umblând ca un vagabond în gara din Milano. Atunci apare Tarkovski. Îi spune actorului că anume a făcut așa, ca actorul să simtă pe pielea lui ce înseamnă rolul pe care urma să-l joace: un om care merge singur, fără susținere, într-o țară străină.
Caut pe internet care-i perioada optimă de însămânțare a porumbului, deși sătenii mei știu ei prea bine când se pune sămânța de păpușoi. Dar na! am și eu ifose de intelectual. Și găsesc următorul comentariu. Cică porumbul trebuie cultivat „înainte de instalarea stresului hidric”. Textul parcă-i scris de ministrul agriculturii.
Pașa era o colegă de grupă de-a mea. Măi, îi spuneam prietenului meu, Jhon, Ion de fapt, mi-e îmi place de Pașa: cam simpluță, însă râzăreață, optimistă. Asta a fost înainte de Maria. Îi spuneam lui Jhon: Măi, bună, cam simplă, dar suflet bun. Jhon îmi spunea: Am văzut-o pe maică-sa când a veni la fiică-sa în studenție la Iași. Avea o sută de kile. Pașa probabil va ajunge la fel. Vrei așa nevastă? Jhon a fost cu Luș, soția lui, colegă și ea de grupă cu noi, în Deltă anii trecuți la Pașa. La fel de zâmbăreață, dar de suta de kile, măritată cu un fost președinte de CAP-eu, pe care parcă îl țin minte din timpul facultății, dacă nu cumva greșesc. Totuși, mi-e dor s-o văd pe Pașa. Profesoara noastră, care nu avea decât vreo 35 de ani, doamna Cotorcea, a intrat în cămin la fete și Pașa i-a întins mâna: Pașa! Asta era Pașa: de o curățenie morală exemplară. Trebuia să fii un mare ticălos ca să ai ceva împotriva ei.
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
