Păstorel Teodoreanu scria aceste versuri după ridicarea statuii soldatului sovietic: „Soldate rus, Soldate rus / De ce te-au pus așa de sus? / Fiindc-ai eliberat popoarele? / Sau pentru că-ți put picioarele?” Bineînțeles, cu versuri din acestea Păstorel a intrat la pușcărie.
Cred că am mai spus, dar nici două bătăi nu strică. Când eram redactor șef la revista „Timpul” au plecat mulți din redacție – la Universitate, pe la diverse meserii mai bănoase. Eu sunt presaș până în gât. Îmi amintesc de D-na Cotorcea, care m-a chemau la universitate. Am refuzat-o. Și după prima perioadă, când ne scăldam în bani, am început să scădem. Fără supărare, dar redactorii care au venit după prima perioadă erau slăbuți. Plecase Ștefan Prutianu, plecase Petrică Bejan, plecase Lupașcu de la Galați și alții toți buni-bunuți Atunci a apărut Viorel. Nu mai țin minte de unde venea, dar i s-a potrivit ca unghie și carne. Am același sentiment de admirație față de el. „Viorel, scrie despre chestia asta”. Viorel scria, mă salva din momente nasoale, când nu aveam text, când ceilalți nu aveau tărie, iar cei buni plecaseră la Universitate sau mai știu pe unde Și nu purta pică că ăia nu știau să scrie, erau slăbuți m-au uitat (nu știu dacă Viorel, dar după bunătatea lui cred că nu: eu sunt drăcos, Nu scrii, nu scrii, pe Viorel l-am mirosit de la început – e bun, domle! Bun, mai rețin și niște gagicuțe, dar nu aveau legătură cu scrisul. Le admir și azi. Ceilalți – dovadă că au rupt legăturile cu mine. Erau slabi, voiau să se pună bine cu mine și atât. Viorel nu. Nu răbdam, îmi arătam sentimentele. În fine, au trecut atâția ani!
Dimineață (probabil astă noapte) porniseră să înflorească zarzării și caișii. Acum sunt aproape gata. Mâine sigur! Ce minunăție! Până și cățelușa Duca stă culcată și se uită la ei: Cum oare? Dacă ar fi credincioasă, i-aș spune: Uite așa vrea Dumnezeu.
Un banc de la Larisa Turea. Eu l-am tradus și aranjat: Lavrov îl sună pe Serghei Kajughetici Șoigu (ministrul rus al apărării): „Kajughetâci, aud că vrei să încerci o nouă rachetă. Frățioare, să nu lovești Londra. Acolo învață copiii mei. Și copiii lui Dmitri Anatolievici Medvedev (premierul rus). Să nu tragi nici în Olanda. Acolo trăiește fiica lui Putin. Nici în Coreea de Sud să nu tragi. Acolo e a doua fiică a lui Putin. Nici în Statele Unite să nu îndrăznești. Acolo s-au aranjat mai toți ai noștri. Unii s-au și plodit acolo. Acolo învață copiii lui Rogozin, ai lui Volodin, ai lui Matvienko, ai lui Șuvalov și ai multor altora din Duma de Stat”. Șoigu rămâne perplex: „Dar unde să trag?” „Crucea mă-sii! Mai bine în Voronej. Acolo, măi, nu mai sunt ai noștri”
P.S. După câte știu, sper să nu mă înșel, Voronejul, un centru al formăriii statului rus, este astăzi plin de tătari, tocmai de cei pe care rușii i-au alungat cu secole în urmă.
Ora 6.24. Începe să se lumineze. Am ieșit afară. Minune: E cald! Puțină lume trece la serviciu. Nu prea sunt locuri de muncă. Altădată la ora asta auzeam bocănitul pașilor: boc-boc! boc-boc! Pentru o hoașcă pensionară ca mine nu prea contează. Dar pentru cei tineri vai… Occidentul îi mănâncă.
Un text de Daniil Harms, pe care eu îl consider unul din cei mai mari scriitori ai lumii, din traducerea pe care am făcut-o în 2012, la editura lui Nicolae Panaite, poet talentat, editura Alfa: Despre modul cum s-a împrăștiat un om… „Se zice că toate muierile bunuțe au dosul mare. Eh, îmi plac muierile țâțoase, îmi plac cum miros.” Spunând acestea, el începu să crească în înălțime, și, când ajunse la tavan, se împrăștie într-o mie de biluțe. A venit portarul Pantelei, a adunat biluțele în fărașul în care aduna de obicei balega de la cal, și a dus aceste biluțe undeva în curtea din spate. Iar soarele a continuat să lumineze ca și înainte, iar damele corpolente au continuat să miroase amețitor ca și înainte.
A venit meșterul, dom Herghelegiu, să lucreze prin casă. Duca, cățelușa, îi iese înainte și îl latră. Așa, în dorul lelii. Doar îl cunoaște. „Taci, măi, proasto.” Dă din coadă – doar îmi fac datoria! E „câine de avalanșă”, deși n-a văzut ea, săraca, avalanșe. Se vede însă că e de rasă, nu știu cum să vă spun. Când merg la magazin, ea așteaptă lângă poartă, nici nu-și pune problema să iasă, cum făceau javrele autohtone. E ascultătoare. Azi e a doua oară când o aud lătrând și are vreo opt luni.
Aveam 25 de ani când am fost repartizați pe vremea lui Ceașcă în satele Buda (Maria) și Burdusaci (eu), două sate de la capetele comunei Răchitoasa din județul Bacău, fiecare la aproximativ 10 kilometri de centrul comunei. Ne-am urcat la Bacău în autobuz și mergeam spre locurile de repartizare, fără să știm ce ne așteaptă, ca mielul la tăiere. În fine, nu chiar, dar cam așa ceva. Întrebam călătorii cât mai este până la destinație. O doamnă de pe scaunul din față ne spunea cu un zâmbet echivoc: „Ahăă, mai aveți, mai aveți!” – erau 54 de kilometri în total. Aveam să ne întâlnim cu ea după aceea la lecții deschise – era profesoară de limba română, doamna Duță o chema, la Motoșeni, o comună aflată după satele noastre.
Despre pluralis perfidis… Soția mea Maria este unica cunoscătoare și vorbitoare a unui plural al verbelor pe care l-am numit „pluralul perfid” („pluralis perfidis”). Să exemplific modul cum îl folosește în vorbire. Eu reflectez la soarta lumii și a căzăturilor care suntem. Vine ea, mă extrage fără milă din cugetări și emite replica de pluralis perfidis: „Să tăiem găina porumbacă”. Aici „să tăiem” înseamnă ca eu să mergem, să luăm bărdița și eu să tăiem numita porumbacă. Sau: Stau în pat, gata să adorm, dar îmi ajunge în ureche replica: „Trebuie să închidem gazu’”. Eu ne sculăm, eu mergem târșâind picioarele și eu închidem gazu’. Solicit Academiei Române să includă în Gramatica sa pluralul perfid (pluralis perfidis), am, pardon, avem întâietatea absolută.
La o lecție deschisă de limba română pe vremea lui Ceașcă la Motoșeni, județul Bacău… Majoritatea erau profesoare, îndeobște mai vorbărețe. Dar atmosfera „la discuții” era destul de rece. Atunci inspectorul venit de la Bacău: „Haide, haide, că doamnele sunt mai vorbărețe!” La un moment dar însă discuțiile s-au încins. Ce se întâmplase? Gazdele puseseră în cafea coniac.
O profesoară din facultate, d-na Lozbă, le spunea fetelor: „Fetelor, acum, cât sunteți studente să vă mă măritați. Că pe urmă, în satul în care o să fiți repartizate, nu o să vă mai rămână decât vreun președinte de CAP.”
Răposatul Dorin Spineanu scrisese în „Timpul” un articol strașnic despre Iliescu singur, plimbându-se neluat în seamă pe culoarele (nu mai țin minte ce culoare o invoca, poate mă ajută cineva) Cotrocenilor. Era în formă Dorin S. atunci: timpurile acelea efervescente i se potriveau; apoi s-a stins încetul cu încetul – timpurile se schimbaseră, mai era și băutura care îl acapara tot mai mult… Dacă l-aș face un personaj literar pe prietenul Dorin Spineanu, omul la care am ținut atât de mult, aș spune că a început să bea tocmai din cauza vremurilor care îl dezamăgeau tot mai mult. Și, într-o duminică după amiaza, vin două femei, mamă și fiică (care era studentă la „Cuza”) îmbrăcate în rochii de aceeași culoare cu cea invocată de Dorin în articol. „Vrem să vorbim cu Dorin Spineanu”. „Nu-i aici”, le-a răspund Dorin Aștefănoaie, omul care distribuia revista. „Dar alt redactor?” „Nu-i nimeni”, le-a zis Dorin și a început să le vorbească inspirat despre articolul cu pricina. Că Dorin, cel simpatizat de toți de la „Timpul”, ba și de cei de la „Monitorul”, care aveau redacția ușă în ușă cu noi, „avea papagal”. Era o plăcere să-l asculți, adăugată la un simț moral înălțător. Cine l-a cunoscut, știe ce zic. Păcat că nu putea scrie. Și le-a vorbit Dorin mamei și fiicei de le-a lăsat cu gura căscată. Înainte de a pleca, mama a zis: „Apoi dacă aici cel care vinde ziare vorbește așa de frumos, îmi închipui ce frumos trebuie să vorbească redactorii.”
Ora 2.30. Umblu prin casă ca un internat la casa de nebuni. Cățelul se frământă la ușă: „Nu-mi dai ceva?” „Taci, mă, și dormi. Măi, flocosule, am treabă.” M-am trezit cu o oră în urmă și m-am gândit la anii pe care i-am petrecut în învățământ pe vremea lui Ceașcă. Mi s-au stârnit atâtea amintiri! O să scriu despre asta.
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
