TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

La sfârșitul anilor 1980, aproape de finalul vieții, Nicolae Steinhardt avea să ofere propria sa viziune despre lumea de după el. Întrebat cum vede începutul mileniului al III-lea, părintele a rostit: „Groaznic. Ca triumful haimanalelor, haidamacilor, teroriștilor, fanatismului fundamentalist. Țările Occidentale devenite ori pe cale de a deveni vasalele statelor din Orientul Apropiat. O anarhie feudală bazată pe violență, brutalitate, nerușinare și înrobirea popoarelor civilizate, bolnave de angelism și lașitate. Un coșmar de pe acum în curs de înfăptuire. Asta cât privește statele. Cât privește indivizii, ei se vor împărți în două clase: a purtătorilor de revolver și a nepurtătorilor. Primii vor fi oameni liberi, în sens feudal, ceilalți vor deveni iobagi. Curajul și arma vor fi criteriile: resemnații, fricoșii, sedentarii vor constitui noua clasă servilă.” – Nicolae Steinhardt

   Hai să mă uit la ceva sport să mă destind, îmi zic. Deschid la întâmplare: Behehecali! De la volanul unei mașini bengoase: dă sfaturi. Iar fraierii îl ascultă. Ptiu drace! Închid de parcă       l-am văzut pe ucigă-l crucea!

  Mi-a zis Maria despre cîine că „păzește” ușa fiindcă îi este foame. De fapt, o cheamă Duca – e cățelușă. Dar n-a zis-o în sens rău, o iubește și ea la fel ca și mine. Cîteodată uităm să-i dăm de mîncare, cu toate că ea latră din cînd în cînd să ne atenționeze. Uit și ies afară. Dau peste ea mișcînd din cap și din coadă. Cam îmi spune: „Eu te iubesc și așa”. Mă întorc și zic: Maria, n-ai ceva să dai la cîinele ăsta?

   Au fost identificate în lume cinci zone albastre, adică unde oamenii trăiesc foarte mult: Insula Ikaria, din Grecia, Okinawa, din Japonia, regiunea Ogliastra din Sardinia, Italia, orașul Loma Linda, California, SUA, şi peninsula Nicoia din Costa Rica. Vorbe! Să trăiești 100 de ani într-o insulă uitată de lume. Vax! Veniți la mine la Tomești și veți trăi (sau veți avea sentimentul) 100 de ani și mai bine. Satul sat, oamenii oameni. Și Iașii la doi pași. Ei, și dacă am să mor mai devreme? Totul e să trăiești fericit, nu știu cât de fericiți, dar adevărați.

   Notam această discuție cu ani în urmă. O convorbire închipuită, desigur. S-ar fi vrut și puțin ironică (sau autoironică):

Sună telefonul:

-Salut, Radule! Cosmin sînt, de la 45.

-Care 45?

-Paralela 45, mă!

-???

-Cosmin Perța, mă! Hai, cînd îmi dai cartea aia de proze scurte?

-Eu știu?!… să mă mai gîndesc.

-Hai, mă, mocăitule! Că te aștept nu știu de cînd. Eu să știi că te pun în planul editorial pe anul ce vine.

-Păi… aștept la Polirom să…

Închide telefonul. N-apucă să se răcească receptorul, că iar sună:

-Alo, Radule? Sînt Lidia.

-Care Lidia

-Lidia Bodea, mă, doar am lucrat împreună. Hai, dă degrabă o carte de proze scurte, că toți te așteptăm cu drag. Domnul Liiceanu a zis că nici nu-și poate închipui anul viitor fără o apariție Radu Părpăuță la Humanitas.

Bîigui:

-Păi… eu cu Poliromul…

Dar Lidia nu mă lasă să termin:

-Gata, te trec în planul pe anul viitor. Și nu te mocăi.

Închide.

Rămîn înnodat în îndoieli și ridic capul de pe tastatură. Atunci, tot transpirat, îmi dau seama: visasem!

   Tata murise în iarnă, iar în vară, tot anul acela, sora mea a dat și a reușit la facultatea de arhitectură (eu eram deja student în anul întîi la filologie). Cînd a venit Doina acasă a strigat trîntind voioasă poarta:

-Mamă, am reușit!

Eu și mama i-am ieșit înainte.

-Bravo, soră-mea, i-am zis bucuros.

Mama însă s-a dus la ea, a strîns-o în brațe și a început să plîngă. Doina, molipsită de plînsul mamei, a început să plîngă și ea.

Nu pricepeam ce se întîmplă: de ce plîngeau? Mi-a trebuit un minut-două ca să înțeleg. În mintea mamei se zvîrcolea cam următorul gînd: „Uite, tu ai reușit și tata nu mai este ca să se bucure de succesul tău, al Țușcăi, cum îți spunea”.

   Ora 7.40. Trebuie să mă duc după nesuri. Și după pâine, că, vorba coanei Chirița, „ni s-a mai umplut casa cu-n mâncău” – cățelușa Duca. Mă gândesc să încep romanul așa: Aveam 33-34 de ani, vârsta la care Iisus a început să propovăduiască, când am început aventura vieții mele la revista Timpul.

   Era la Burdusaci, unde am lucrat în învățământ 7 ani, un tip cu un umor extraordinar. Îl chema Vârlan (nu mai țin minte numele mic). Să vă dau doar un exemplu. Povestea de o domnișoară învățătoare din București. A fost repartizată în satul acela. Stătea în gazdă la o femeie vai de capul ei. Și povestea moș Vârlan. Femeia aceea lucra la sectorul zootehnic al CAP-ului. Și își făcea focul cu ciocleje (sper că știți ce înseamnă) aduse de la sectorul zootehnic. În afară că puțeau a baligă de vacă, cioclejele acelea arse scoteau fum, că erau slăjite, așa se zicea pe acolo la umede. Gazda avea pe perete o carpetă cu, ce credeți, „Răpirea din serai” (nu știu ce pasiune făcuseră mulți români cu „Răpirea… asta). Și de la fumul acela carpeta respectivă se înnegrise. „Domnule, zicea moș Vârlan, parcă era un tablou de Rembrandt, în clarobscur”. A venit tatăl fetei de la București, a văzut cum stă fiică-sa și a luat-o acasă. „Lasă, tată, că o lingură de mâncare tot o să găsim”.

   Beethoven, deprimat de greutățile vieții și de surzenia lui, s-a mutat la un moment dat la o pensiune săracă. În acea clădire a auzit într-o seară o fată oarbă, care spunea: „Ah, ce n-aș da să pot vedea și eu un clar de lună!” Cuvintele acestea l-au impresionat profund pe Ludwig van: „Uite, eu totuși am bucuria vederii și a compunerii!” Atunci s-a apucat să compună o melodie, care s-o facă pe fata aceea „să vadă” luna. Aceasta a fost Sonata lunii.

   Ora patru dimineața. Nu pot dormi. Afară ceață. Iubita mea salcie plutește într-un fel de apă albă. La fel toți pomii din grădină. Acoperișurile ruginite ale caselor. Crucea de pe deal abia se vede. Dar e frumoasă și așa.

   Urmăresc un film japonez foarte bun: Doraibu mai kâ (2021) – Drive My Car. Cu ocazia asta vreau să vă spun. Occidentul face în ultima vreme numai niște prostii de filme, părerea mea Mi-a spus o fată care urmărește cu atenție fenomenul, că ar fi și filme occidentale bune, dar sunt numai pemtru inițiați. Noi, spectatorii obișnuiți, nu avem acces la ele. Sunt filme „de nișă”, numai pentru spectatori specializați. Unde-s italienii, francezii din anii 70-80 ai secolului trecut, unde-i Visconti sau Lelouch? S-au chiflicit, au murit. Alții nu mai apar. Românii măcar nu prea mai fac filme. Mai fac?

   Trebuie să chemăm un meșter să facă o poartă la Duca, cățelușa. Are atâta putere, că, oriunde o băgăm, împinge poarta și iese. Pe urmă vine veselă și îmi sare cu labele pe piept și fluturând din coadă: „V-am păcălit și de data asta”.

   De 8 martie (acum nu mai știu câți ani) am ieșit în oraș. N-am scris martie cu M mare. Mă enumăr printre retrograzii, care nu suportă această „sărbătoare”. Nici nu mai argumentez de ce, că tot degeaba. În stația de autobuz din Podu Roș (spre podul Nicolina) citesc un bilețel la chioșcul de bilete: „Sunt plecată la baie. Revin peste zece minute”. „Filologul” din mine reacționează: iată un exemplu de lipsă de concizie în exprimare. Este exact cum a spus cineva (Voltaire?!): „Iartă-mă că ți-am scris lung, fiindcă n-am avut timp să scriu scurt”. La mine la Tomești, când pleacă de-acasă, orice femeie lasă mătura rezemată de ușă, fapt care înseamnă: „Sunt plecată. Nu intrați”. Dar biata femeie de la chioșc ce să lase? Pixul? Peste tot se vindeau flori și cadouri. Mai că nu te trăgeau de mână, cum îmi spune mama că era în Iașii interbelici (te trăgeau evreii de mânecă să intri în dugheană la ei: „Nu ti du la el, vină la miniii!”). „Se grăbesc și ei să vândă marfa – zice o femeie pe stradă – că mâine scad prețurile”. „Da? zice un retrograd ca și mine. Atuncea eu am să cumpăr mâine”. Pe la Universitate, în dreptul părculețului cu busturi și bănci, pe care mă colțuream pe la pupa (mă pupăm pe la colțuri) altădată cu colegele mele din studenție, îmi iese înainte o doamnă în vârstă și bine îmbrăcată: „Bună ziua, domnule profesor!” „!!!… Bună ziua!” „Uite, domnule, ce-am ajuns. N-am 3 lei și 20 de bani să-mi cumpăr medicamentul”. Bag mâna în buzunar, scot cinci lei și-i dau, gândindu-mă de unde o cunosc și cine-i? Doamna dispare, lăsându-mă nedumerit. Apoi brusc îmi dau seama că am fost fraierit. Mă uit în urma ei: oare nu intră la „Boema” să tragă o dușcă cu banii mei? Dar n-o mai văd. Parcă intrase în pământ. Acasă soția se distrează copios pe seama mea: „Ei, ai făcut și tu un cadou de 8 Martie”.

   Am ațipit și m-am trezit repede: ninge cu plouă cum zice Ghiuri Pascu. M-am trezit cu gândul la Costel Ureche, elevul meu preferat de la Burdusaci, cu ani în urmă. Ce-o mai fi cu el? Am mers acum vreo zece ani cu mașina cu Mihăiță prin acele locuri. Mihăiță spunea că se grăbea să predea mașina, ca să poată pleca în Franța. Atunci nu i-am mai spus nimic, deși am trecut pe lângă casa lui Ureche, elevul meu preferat. „Dar de ce nu mi-ai spus, tată” mi-a zis Mihăiță după aceea, „că puteam să mai întârzii” Vine doamna cu pensia. N-am nici bolintin, n-am nici nimic. Maria e plecată. Ea se ocupă cu chestiile astea. „Dați-i un telefon” Nici nu   i-am mărturisit doamnei Eugenia, poștăriței, că nu-i cunosc numărul de telefon.

    Puțin mai sus de casa noastră cineva a construit o casă. Pentru soție. Era bolnavă. Dar soția a murit. Omul acela nu mai știa de acea casă. A venit tatăl ei, un om în vârstă, și a reparat gardul, care-i chiar la drum. Probabil nici el nu mai este în viață. Casa a rămas ca-n filme cu povești: iarbă verde în jur și casa galbenă în mijloc. Nu locuiește nimeni. Nu duce nici măcar o cărare până la intrare. N-a mai venit nimeni de ani de zile pe aici. Nici măcar copiii din mahala. Înainte eram curioși de asemenea locuri misterioase precum Casa Usher al lui Poe, acum se uită toți pe internet și gata. Dar, scuzați-mă, probabil e pesimismul vârstei.

   Am avut noroc în 90-91. Lucram ca traducător la CCSITUMP, un institut de proiectare de pe lângă CUG (Combinatul de Utilaj Greu) Iași. CUG-ul avea legături cu rușii, ucrainenii, bulgarii. Scăpasem de învățământ și eram fericit. Nu mi-a plăcut învățământul. Poate dacă aș fi predat la liceeni, bunăoară, dar nu sunt sigur. Maria, săraca, a rămas în învățământ, făcea naveta la Comarna. Firea ei mai liniștită a făcut-o să îndure. Minereul venea din Ucraina, Krivoi Rog. Așa că veneau delegații de acolo și aveau nevoie de traducători. Așa am învățat cu adevărat limba rusă, că trebuie să vă spun: o limbă străină este cacamaca în învățământ, n-o înveți. Cu adevărat o învățai dacă erai traducător. Cum spuneam, prin 91 o mână de ingineri, cei mai mulți de la CCSITUMP, au înființat revista Timpul. M-am băgat și eu. Mi-am zis: Sunt eu mic și neimportant, dar voi ajunge cineva în presă (scuzați lauda de sine), căci am ceea ce puțini au: știu să scriu, am pasiunea scrisului. Tot atunci m-am apucat de traduceri. Am tradus vreo 30 de cărți. Scriam și proză, dar abia după mulți ani am îndrăznit să o ofer la edituri. Cînd am luat autobuzul spre satul unde fusesem repartizați, tot așteptam să ajungeam, dar nu mai ajungeam dracului. Șofer era unul, numit de lume „șeriful”. Avea o pălărie neagră, cum vedeai prin filme cu cowboy. Un om tare cumsecade. Îmi amintesc cum a venit de cîteva ori și mi-a deschis de cîteva ori la ușa din spate. Autobuzul era tare aglomerat. Era doar unul dimineața și unul înapoi la 16.30. Eu cu Maria (asta era vara, că ne-am dus să cunoaștem locul) mergeam spre Burdusaci și, cînd am ajuns pe la Secuieni, lîngă Bacău, întrebam unde e localitatea. O doamnă profesoară din autobuz, (aveam să aflu după aceea că era profesoară de română la Motoșeni, comuna aflată după Burdusaci) ne-a spus că ă-hă-hă mai este. Cînd am ajuns la Burdusaci, ne-a întîmpinat Doamna directoare, o femeie tare de treabă pe care o s-o pomenesc cît voi trăi (a murit săraca) cred că mai era Claudița, profesoara de fizică, și domnul Mihăilă. Vreau să vă spun că acest domn Mihăilă avea un umor moldovenesc care ne-a încîntat anii aceia. Cu alte cuvinte, nu știu dacă aș fi rezistat acolo fără umorul domnului Mihăilă.

   Bătrânul avea chef de vorbă. Am schimbat vreo două vorbe: anoste și bombănitoare. Mi s-a plâns de orele lui de trezire nocturnă inumană, de urinările din noapte frecvente, apoi de plimbările de năuc, după care puteai să-ți potrivești ceasul, de emisiunile tv fade la care pirotea. După aceea discuțiile cu băbuța lui, cu vecinii: nu, nu despre filosofie, nu despre ultima carte citită, nici amintiri din armată, de pe la serviciile avute sau, în general, din viață. A, da, mai întâlnea câte un vecin, bătrân ca și el, care-i vorbea morfolind și plescăind din buze cum a regulat-o el la 18 ani pe una Daria, o chișoarcă, virgină doar în urechi. Discuțiile se limitau la ce trebuie să cumpere, ce odorizant trebuie să ia pentru veceu, să nu uite gunoiul ca marțea trecută… Cam astea. Dar trăiești? Trăiești.

 

RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…