De la o vreme nu-mi mai adun textele literare pe care le scriu ici-șa sau nu mai știu pe unde. Mi se pare fără de folos. În afară că sunt descurajat de unele și altele (despre care nu vreau să scriu pentru că mă enervez), să spun drept: mi-e lene. Mi-ar trebui o secretară pentru asta. Dar criteriile mele de alegere ale unei secretare sunt foarte drastice: în jur de 18 ani, apoi bustul – 90 cm , talia – 65 cm , șoldurile – 95 cm • coapsele – 55 cm • gambele – 33 cm • gleznele – 22 cm și mintea varză.
Primul meu text publicat pe Liternet, în 2014:
O, caii de-atunci! Râcâind ţărâna la conovăţ!… Ehei, pe când răcneam prin râpă şi căutam înfriguraţi bombe pe firul apei, şi nu găseam decât gamele boţite, ceaune sparte, centiroane ruginite şi-o dată o lingură nemţească plată cu svastica pe ea (trofeul cu care m-am mândrit, până ce l-am schimbat pe un cuţit „peştişor”, cuţit pe care l-am schimbat după aceea, plus o poză cu Jean Marais, pe-o cameră de bicicletă – eram tare negustoros pe atunci!), dar ce conta! pe când văzduhul înflorea de ciripituri şi de ţipetele prigorilor înainte de ploaie; pe când ronţăiam zarzăre verzi şi ne strâmbam de plăcere; şi nu ne temeam nici de otrava cucutei, nici de arsura urzicilor, nici de guşterii de pe pietrele fierbinţi sau de şerpii de sub brusturi; pe când nu ne temeam nici dacă ne sângerau genunchii sau ne tăiam la degete şi ne apuca ameţeala simţind cum bubuie sângele în deget, dar noi râdeam şi căutam pe sub tufele de boz, unde se spărgea lumina în bucăţele şi se cocârjau umbre zălude, nişte frunze de patlagină şi le puneam pe rană; şi rana se închidea deîndată, căci însuşi Dumnezeu era chizdileştean ş-avea o livadă pe deal la Ţurlui, unde mergeam la furat, nu ne mai stătea gura toată vara, mâncând cireşe de toate felurile, şi mere ţigănci, şi moşeşti şi bot de iepure, şi renglote, şi corcoduşe, şi pere klaps şi sântilieşti, ce ţi se topeau în gură, iar Dumnezeu ne lăsa, căci era bun, bătrân şi cu barba albă – stătea pe prispă şi bolborosea în legea lui.
Ehei, iacătă-mă-s în râpă (va fi fost august?), în tăcerea zumzăitoare a serii… De la crâşma lui moş Leon de peste drum se aud glasuri dogite bolborosind nedesluşit. Dar nu-mi este mintea la acestea. Mistui în dinţi un fir de iarbă zemoasă şi simt cum mi se zbate inima în gât: o aştept pe Silvica. Din râpă văd porţiunea de drum pe unde viclenia-mi copilărească mi-a spus că trebuie să apară cu laptele de la Miluţoaia. Plouase şi se simte miros de scânduri proaspăt geluite de la Manole Pricop zis Şmil. În zare se vede de aici, din coada râpei, ceaţa ce pluteşte deasupra luncii ca o apă albă. Doar vârfurile întunecate ale clăilor de fân se iţesc ici-colo ca nişte insuliţe… Dar nu mi-e gândul la acestea, deşi le simt. Aştept. Lăsarea nopţii mă apasă. Lumina galbenă a lunii parcă face să tremure aerul. Caii de la conovăţ – e şi iapa noastră acolo, Viorica, mai înaltă cu un cap ca toţi ceilalţi cai – ronţăie otavă, fornăie şi răsuflă din greu, se mută de pe un picior pe altul. Iar mie – ai! inima îmi sfârâie. Deasupra râpei un ochi vânăt-întunecat de cer se deschide printre nori şi se holbează la mine. O cărare iese din râpă şi duce direct în cer.
Şi iat-o! Cu rochiţa zmeurie, cu oala de lapte la piept. O strig scurt. Lasă oala pe mal şi coboară pe cărarea aceea prăvălită din cer şi oprită în urzici şi mierea ursului. Alunecă şi se opreşte lipită de mine. Ai, până în gât ni se zbat inimile. Râpa cu dinţii de pietre ne trage la ea, ne târăşte în mişunatul ei mare… O râpă mare-mare… Râpă, râpă, unde ne târăşti? Dar râpa mare cât lumea nu ne răspunde.
Simt buzele Silvicăi calde, gustul de lapte amestecat cu gustul acrişor al firului mustos de iarbă… Ai, foşnetul rochiţei ei amestecat cu forfotitul verde-întunecat din fundul râpei… Şi simt cu miile mele de degete zarzărele sânilor… şi boabele sfârcurilor intrându-mi în ochi… Ai, rochiţa se roteşte ameţitor şi văd-văd ceea ce nu reuşisem niciodată să văd, din cauza afurisiţilor de chiloţei, la verişoarele mele, multele mele verişoare, nici la mătuşile mele, care veneau la mama să le coase rochii şi făceau probe, nici la alte femei care, tot aşa, îşi scoteau doar bluzele şi rochiile. Şi-acuma văd,văd în sfârşit, ai! despicătura mică şi roşie. Şi caii din marginea râpei joacă pe loc, râcâie ţărâna cu picioarele de dinainte. Ai, jocul acesta nu are nici un cuvânt!
Şi nici măcar nu mai mi-e frică, cum nu mi-e frică de otrava cucutei, de arsura urzicilor, de gâlgâitul ameţitor al sângelui…Şi nici măcar nu-mi pasă că alţii îi spun Silvica-Puţica. Şi nici măcar nu mai mi-e greu. Totul e atât de uşor. Prin pânza de lacrimi venite de niciunde văd dansul cătinei… fânaţurile de nori… stelele, sfârcuri galbene pe cer… şi zmeuriul uimirii rotindu-se, luminând râpa cu mii de licurici.
… Pe Silvica am văzut-o peste mulţi ani, într-o toamnă senină cu soare palid, prin vitrina umbrei glaciale a unui bar. Nu eram în stare să înţeleg tresăltarea sălbatică a inimii, nici senzaţia de tulburare şi de farmec ce stăruia după ce ea trecuse. Mi-am revenit, am ieşit precipitat şi am alergat în urma ei. Ne-am pupat prieteneşte şi am început să vorbim ceea ce se vorbeşte de obicei la astfel de întâlniri peste ani: Ce mai faci? Care-i viaţa ta? Uf, sunt obosită, vin de la scârbici, zice zâmbind. Bine că ai scârbici, zic, că alţii… Eh, cu cât dau ăştia… Mă duc mai mult pentru vechime.
Apoi mergem în piaţa Nicolina, şi Silvica cumpără nişte pere mari, galbene. Pentru copii, zice. Mâncăm pere zemoase şi dulci şi vorbim de copii, de familie. Încercăm să recuperăm câte ceva rămas printre sfărâmăturile anilor. Un roi de albine se-nvârte în jurul plasei cu pere suculente. Ea nu alungă albinele. Râde. Un vânticel îi umflă rochia mierie, cu mâneci scurte, bufante, de fetiţă, şi îi dezveleşte genunchii. Mă emoţionează brusc rotulele ei mici, ca de copil. Zeama de la pere i se scurge pe mâini până la coate şi de pe bărbie în decolteu. Iar albinele roiesc în jurul ei voind să se aşeze. Dar ea, nebuna, nu le alungă. Râde. Şi mergem printre blocuri cu roiul de albine după noi. Oameni încremeniţi se uită în urma noastră de la balcoanele de o banalitate sfâşietoare. Apoi ieşim din griul betoanelor şi ne oprim la intrarea pe pasarelă. Te-aş invita la mine, zice uitându-se în jos, dar bărbatu-meu îi cam gelos. Nu-i nimic, zic prosteşte. Şi ea râde iarăşi. Apoi, în lumina de aur stins a soarelui de toamnă, urcă în tăcere pe pasarelă într-o ghirlandă de albine. Aşa mi-a rămas în minte: depărtându-se încet, în lumina soarelui, cu aureola de albine zumzăind deasupra-i.
De pe 17. 02. 2014, (cu mici întreruperi) dau săptămânal câte o proză pe Liternet. N-or fi toate bune, n-am verificat, nici măcar nu le-am adunat într-o carte (o s-o fac, cred, dar de la o vreme mă mișc tot mai greu – mi-e lene)). Am dat unele deja într-o carte pe care zice că mi-o scoate Viorel (Ilișoi).
Astăzi cineva, citindu-mă pe FB, a avut impresia că neglijez covidul apropo de invadarea putiniană. Asta îmi amintește de un banc: Vine un plotoner și întreabă: „Care știi italiana, bă?” „Ma perche? ” răspunde un șmecher. Plotonerul: „Maperche și mai cum?”
În autobuz aud o voce ca un fuior de fum gros, înecăcios, care se ridică toamna dintr-o grămadă de frunze ude. Vocea rodea asemeni cariului în grindă, ca Vadim Tudor spumegând spre un public de babete patriotarde. Spumega spre un amic despre unicitatea noastră, rrromânească, că dacii au fost sarea, buricul pământului, mai bine zis puța vârtoasă a civilizației mundane, fiindcă, spunea vadimistul, ei, dacii, au penetrat întreg globul pământesc, ba chiar universul. S-au găsit câțiva care să-l asculte. Ceilalți călători însă îi evitau ca pe niște ciumați. Se făcuse gol în jurul lor. Încolo, în autobuz, conversațiile cotidiene, care se termină cu înjurarea cu sârg a politicienilor. Merg cu autobuzul de ani de zile și nu aud nimic altceva, nimic de interes general. Doar injuriile adresate politicienilor: ‘Zda mamei lor!
Pe la 8 scot gunoiul în ultimul moment (uitasem!). Cățelușa Duca se uită prin poarta întredeschisă, dar nu iese în drum. Are mersul și aceleași gesturi ca și câinii ciobănești. Merge și roade o sticlă de plastic cu care acoperisem un pui de trandafir. Probabil o să se usuce. Dar ea e veselă nevoie mare. Țopăie în jurul meu, îmi sare în spate. S-a plictisit, săraca, singură toată noaptea. Dacă n-ar fi mașina de gunoi, satul ar părea părăsit. Cei care au trecut la serviciu au făcut-o deja mai devreme. Cum spuneam, satul e gol, acoperișurile ruginite se văd printre pomii desfrunziți. Vine o dubiță și lasă oamenii care lucrează la interioarele blocului din apropiere. Fluieră băieții toată ziua – o constantă a lucrătorului constructor român. Îmi fac un nes și… încă nu m-am hotărât de ce să mă apuc.
Am cunoscut-o pe Angelica ahă-hă, de mult. În vremea liceului. O iubeam și o uram. Făceam naveta împreună: cu ea și cu Stratan. Mergeam cu tramvaiul, apoi pe jos în satul lor, iar eu de la capăt luam autobuzul spre satul meu. Eram gelos că mergea cu Statan. Până la urmă a făcut un copil cu el – elevă fiind. Domnul Stratulat, dirigintele nostru: „Vai, ce mi-ai făcut, ce mi-ai făcut!”. „Ce am făcut, dom profesor, un copil, na! Ce, e rău?” Statan nu a vrut să-l recunoască. Era cam ticălos! După aia a făcut Politehnica. M-am întâlnit cu ea după ani. Fusese în Italia la copil. „Tot așa ești”, mi-a zis. Nu știu ce-o fi fost în capul ei cu vorba asta, dar i-am mulțumit: „Mulțumesc!” Nu are idee, dar eram fericit.
Doamne, m-am uitat la niște imagini cu pionieri de pe vremea lui Ceașcă. Câtă mizerie! Ar trebui ca cei mai grei de cap de azi, care nu au prins epoca, să le vadă – ca să se lecuiască! Sigur, sunt și azi întruniri politice, de pildă, care amintesc câteodată prin festivism de acele adunări. E o mare diferență însă – atunci erai obligat să mergi. Acum se duc benevol rudele, fraierii, năucii și cei cu interese.
O constatare doar, fără alte eventuale considerații: Majoritatea umoriștilor mari de limbă rusă sînt originari din Ucraina. Gogol – născut în regiunea Poltava, la fel Zoșcenko. Cehov – născut la Taganrog, oraș rusesc de graniță, disputat între Ucraina și Rusia. Bulgakov vine de la Kiev. Ilf și Petrov și-au petrecut primii ani la Odessa. Pînă și evreul Șalom Alehem și-a petrecut o parte din viață în atmosfera Kievului. Poate că acesta e cuvîntul – atmosfera. Să fie o atmosferă, o anume mentalitate în această regiune care să dea naștere sentimentului de rîsu-plînsu specific prin definiție umorului?
Înainte, când strănutai în public, ţi se spunea „Sănătate!”. Azi, dacă strănuţi, ţi se spune: „’Tu-ţi morţii mă-tii!”
De mâine mă apuc de săpat prin grădină – am verificat, e bine. De-abia aștept să văd cum va reacționa cățelușa Duca. Graurii au venit zilele trecute, ciripeau prin vișini – ei migrează iarna, dar numai până în Delta Dunării. Acum nu-i mai aud. Unde or fi plecat? Motanul nu prea se teme de cățelușă, care îl ia la fugă doar ca să se joace. Ne distrăm cum țopăie în jurul motanului, iar el stă țeapăn ca un gentleman care are de-a face cu un mârlan.
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
