Cățelușa noastră are un spațiu unde poate dormi și mânca. Anume îi duc mâncare acolo ca s-o învăț. Acolo îi duc și apă. Dar ea vine și doarme făcută colac la ușă: pe ploaie, pe frig, pe gheață. Trebuie s-o pășesc când ies afară. „Dă-te, mă, mai încolo”. Dar ea mârâie fericită: „Las că știu: mă iubește tu”. Și dă din coadă când ne vede. Cum să nu te înduioșeze!
Scriu despre moartea tatei întâmplată cu mulți-mulți ani în urmă. Ca să transform totul, chiar și moartea tatei, într-un univers de cuvinte. E mai ușor așa. Te alină. Căci de asta, cred, citim literatură în primul rând: că, uite, dispărem ca niște umbre, neștiute spectre, iar literatura ne alină oarecum. Așa că citim și, vai Doamne, scriem literatură. Suntem o planetă de scribalăi impenitenți, care persistăm în literatură, cum persistă câinele legat la țăruș în propriu-i rahat. Sigur, o să vă mire că eu, un scriitor, pot scrie așa ceva. Dar așa simt în acest moment – un moment în care resimt, nu știu de ce, o leacă de descurajare în privința literaturii. Dar suntem niște câini speciali. Vrem să transformăm căcatul în rahatlocum. Irezistibilul virus al scrisului! Universul rahatului MEU! Și unii – minune! – reușim. Puțini și rareori.
A venit Vlăduț al nostru din Anglia via Basarabia și trag chiulul zilele astea. Doar nu am să mă apuc acuma să lucrez intens, mai relache. Am totuși în plan două povestiri și romanul. Când mă trezesc, mă apuc de ce îmi vine la mână și la bună dispoziție: ba de „Moartea tatei”, ba de ”Maria și ai ei” (nu e vorba de Maria mea, ci de o țigancă pe care a omorât-o bărbatu-său), ba de romanul „O cafea în Copou”. Încolo merg la magazin (ba pentru noi, ba pentru mama) și mă joc cu Duca, cățelușa. A, și mă uit la tenis. Cam multe lucruri, dar îmi amintesc de o vorbă a domnului Vraciu, profesorul nostru din facultate: „Numai când îți propui multe apuci să faci ceva. Vrei să faci puține, faci și mai puține.”
Maria s-a măritat cu un țigan din Tomești, Costică Munteanu (folosesc aici numele real al personajelor din viață, dar, iertați-mă, să mă ierte în primul rând mulții lui nepoți și strănepoți de astăzi, poate să mai fi uitat unele lucruri, să mai fi adăugat, să mai fi încurcat unele fapte și oameni, cu voie sau fără de voie). Cu zâmbetul ei înălțător venea în Ajun cu colindatul. Era însoțită în fiecare an de Lelea, țiganca cea bătrână care m-a îngrijit de multe ori când eram copil, și de Ileana Curnapoi, așa o porecleau țiganii. că avea două fese bombate ca două mingi de fotbal. Cântau ele o colindă cu „Sus în poarta raiuluiu/Șade Maica Domnuluiu.” Eu și Doina, soră-mea, le ascultam înfiorați cu nasurile lipite de fereastra rece. Tata le primea în casă, le dădea bani, câte un pahar cu vin, glumea cu ele așa cum glumesc bărbații de la țară cu femeile: râzând gros, dar binevoitor și indiferent, în definitiv. Mama le dădea colaci calzi, în special Lelei, care venea „cu ziua” pe la noi. Asta până ce a îmbătrânit și nu mai putea lucra la vie. Era româncă Curnăpoaia, dar s-a luat cu un țigan bătrân, Ghiță. Pe urmă, după ce Ghiță a murit, Ileana Curnapoi asta s-a măritat cu unul Vasile, care lucra pe la viile Gostatului. Era o „sugativă” Vasile ăsta, că ar fi băut și vin făcut din căcat, nu alta… Cum Lelea m-a îngrijit pe mine la timpul ei, Curnăpoaia l-a îngrijit pe băieții mei, Vlăduț și Mihăiță. Îi ținea în brațe și le zicea „șoșoi”. „Ce înseamnă șoșoi, fa, Ileană?” „Iepuraș pe țigănește, dom’ Radu”. Și îi tot legăna: „Șoșoi, șoșoi”. Că tare-i plăceau copiii! Ea nu a avut nici unul.
Am fost la magazin după pâine pentru noi, mama și cățelușa Duca. Am mâncat, Maria mănâncă mai târziu. Hoitul meu îmi cere mai devreme. Ieri a plecat Vlăduț. Eu am crezut că merge până în Basarabia și se întoarce. De aceea l-am salutat într-o doară. Nu m-am gândit că definitiv! Însă o să vină împreună cu Mihăiță peste câteva luni. M-am întâlnit la poartă cu Gabi, vărul meu (maică-sa, tanti Verginica, locuiește peste drum), e în Italia, a fost cu nevastă-sa 7 ani în Australia, dar ea i-a spus că nu mai rezistă – era prea departe de casă.
Ideea unui volum de proze. Numai adunate de pe Liternet și îmi iese de unul, ba chiar de două, adunate de pe Liternet, de pe Ziarul de Iași și nu mai știu de pe unde. Dar când mă gândesc la nervii cu editurile, la efort, îmi vine s-o las baltă. N-am crezut că am să ajung la starea asta de indiferență față de apariții editoriale. Însă scriu zilnic. Dacă nu scriu două pagini într-o zi, mă simt indispus. În afară de sâmbătă și duminică, când… nu mai are balta pește. Așa s-a format creierașul în ani lungi de funcționare. Acum citesc scrisorile vechi de la prieteni și ascult muzică clasică (Mozart, Bach, Ceaikovski). Au răsărit și toporașii. Duca îi miroase, apoi ridică piciorul asupra lor:
-Fugi de-acolo că-ți dau una!
-Da ce-am făcut? îmi zic ochii ei inocenți.
Numai românii și portughezii cunosc cuvântul „acasa”. Atenție, nu casă, ci ACASĂ! Diferența dintre prima și a doua vorbă este ca cea dintre o așezare, un sălaș vremelnic și o împărăție de povești și doine, ghicitori, eresuri, dintre o manea sau un cântec de pahar și un fado, un cântec de măreție, de pierzanie și sânge.
Cu ceva ani în urmă, în tren. O doamnă în vîrstă, cu glas baritonal, legată la cap cu ceea ce mi se pare că-i zice turban. Ardeleancă, dar măritată și trăitoare în București, ne spunea. S-a adaptat cel mai greu cu mîncarea la București. Cum vine primăvara toată lumea: „Urzicele, urzicele”. Pe cînd în Ardeal nu se renunță la slană nici în miezul verii. Nu, nu vă speriați, nu vreau să vă dau sfaturi privind alimentația rațională. Azi am văzut de la distanță niște plante verzi pe lîngă gard. N-or fi urzici? mi-am zis. Ia mergi și vezi, zice Maria, facem mîine un borș cu urzici, așa de plecare (ea pleacă mîine pe două luni). Mă înglodez tot și ajung la gard. Nu, urzicile încă n-au ieșit, ci era rostopască, planta din codița căreia iese un lichid gălbui cînd o rupi, lichid care elimină negii. Verificat pe propria-mi piele – așa e! Așa că n-avem încă urzicele pentru borș, dar de vreo două săptămîni avem înflorit stratul de ghiocei pentru privit. O minunăție! Pînă și cățelul îl ocolește cu un fel de sfială – nu poate să calce în picioare așa ceva.
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
