Mă trezesc la 6. Deschid ușa. Dealul cu privighetori mă inundă. Și am sentimentul acela eminescian: „Şi suntem atât de singuri/Şi atât de fericiţi!” Sau mă gândesc cu vorbele lui moș Nichifor Coțcariul: „Bată-vă pustia, privighetori, să vă bată, că ştiu că vă drăgostiţi bine!”
Ora 4. N-am putut să dorm și m-am uitat la tenis. Ies afară înainte de a mă culca din nou. Cocoșii cântă. Se aude un huruit – probabil de la CET II. Pe acest fond – luminile înghețate, parcă înșurubate pe bolta neagră. Pe masă scrisorile mele de la 20 de ani pe care le adresam Mariei. Mi le-a dat ieri, văzând că citesc scrisorile ei de cu ani în urmă. Am citit și scrisorile lui Radu Pârvu, Dumnezeu să-l ierte, de după armată. De fapt, eu le citeam gândindu-mă că poate îmi iese de o proză. Tot pe masă Andrei Makine, Iubirea omenească. Îmi pare prea „spălățel”, prea se joacă, inautentic. Dar probabil satisface un anumit public. De aceea zic: prea caută să mulțumească cititorul, bănuiesc cititoarele, un anumit gen de cucoane ambetate. Of, e groaznic când te gândești numai la cititori. Altminteri bun stilist Makine ăsta. Talentat. Dar cum spuneam: prea se joacă. Așa cum te joci cu un cățel în lipsă de altceva. Dar uite așa a fost tradus în câteva zeci de limbi.
Citesc scrisorile Mariei de cu o viață în urmă, așa îmi pare. În una, nu știu exact de când e, dar îmi vorbea de botezul apropiat al lui Mihăiță, îmi pune și următoarea problemă de la nenea Sandu, vecinul lui socru-meu și prietenul nostru, Dumnezeu să-i ierte, că nu mai sunt pe pământ. Vă pun problema și eu: Cică un om vinde o găină altor doi oameni cu 25 de lei. Cei doi plătesc în mod egal, deci 12,50 lei de căciulă. Vânzătorul merge acasă, nevastă-sa îl întreabă cu cât a vândut găina. Omul îi spune. Nevasta îl trimite înapoi să restituie 5 lei celor doi sub motiv că a vândut prea scump găina. Omul merge. În drumul lui se oprește și ia un loz de 3 lei. Deci i-au mai rămas 2 lei pe care-i dă celor doi: 1 leu unuia, 1 celuilalt. Acum cei doi au plătit găina, unul cu 11,50 lei și celălalt la fel. Adunat 11,50 cu 11.50 fac 23. Ei, 23 și cu. 3 lei lozul fac 26. De unde a mai apărut un leu? Asta-i întrebarea. Eu nu mi-am bătut capul să aflu. Poate dumneavoastră.
Mama îmi scrie pe un 26 aprilie, când eram în armată, nu am plicul, nu știu anul: „Când s-a dus tata cu damigeana știi tu la cine (era un lent colonel, pila mea, ar trebui o postare întreagă ca să spun cum am căpătat-o) nu a găsit pe respectivul acasă, ci pe nevastă-sa, care a promis că sigur vii acasă, deoarece noi am dus tratativele de rigoare (cu damigeana), dar nu au dat rezultatele așteptate. Dacă a văzut tata că îi dă atâtea asigurări, nu s-a mai dus să vorbească și cu soțul. Mă gândesc totuși că nu s-a putut face nimic pentru că a fost în scurt timp. Mai sper că poți veni pe 1 mai. Pe la noi acasă – toate bune. Timp frumos, satul e în floare, cântă cucul, dar și multă muncă…” Of, mama, o iubesc!
Găsesc într-o scrisoare veche. Îmi relata Maria. Vlăduț era mic și unul cânta la radio: „Iubesc, am curaj și mă tem”. Dar Vlăduț de colo: „Mamă, cum se teme, dacă are curaj?” Cu povestioare din astea ne țineam pe atunci, când eram depărtați unul de altul. Ea era la Baia Mare (concediu pentru creșterea copilului sau de maternitate – îmi scria să merg la doctorița Zorilă – lumea în sat îi zicea Iudita, era unguroaică – din comună să-i iau concediu de maternitate) și eu într-un fund de sat în județul Bacău. Nu ne pare rău, azi, când ne amintim. Dacă nu erau anii aceia, pare că ne-ar lipsi ceva din viață.
6.45. Se luminează și îmi vine mai ușor să scriu pe lumină. Nu știu alții, dar mie lumina îmi aduce o stare de bine. E drept, aștept și ora 7 ca alcoolicul să se deschidă magazinul. Eu doar ca să cumpăr nesuri. Nu mai spun că poate o să renunț și la astea, că, oricum, nu o s-o fac. Mă uit la tenis (Nadal-Medvedev , îl caftește Nadal, deși zilele trecute am citit: Nadal a declarat că viitorul mare campion va fi Medvedev, după „triada” Nadal, Federer, Djokovici). Citesc în continuare scrisori din tinerețe. Doamne, cât mă repetam! Dar noi „înghițeam” așa, cu mare amor, scrisorile acelea. Constat că îmi place mult mai mult comunicarea prin scrisori decât pe Net, bunăoară. Ce vreți, old man – concepții învechite. Aveam și nevoie de ele. Ne „alimentau”. Eram depărtați unul de altul. Era apoi o întreagă ceremonie, așteptai poștașul, îl căutai din ochi – are ceva pentru tine? apoi deschiderea(ruperea) înfrigurată a scrisorii, citirea întâi rapidă, apoi pe îndelete, etc. Am vrut să aleg câteva, dar constat că le-am „ales” până la urmă pe toate.
Maria a mers la magazin, după ouă la cineva, etc. Noi punem papucii sus, ca să nu-i roadă cățelușa. Azi Maria a uitat. În urma ei cățelușa i-a ros un papuc de plastic (unul mai de Doamne ajută, cu care mergea prin stațiuni, îmi spune), până ce l-a luat în bot și l-a dus spre poartă. Așa am văzut-o. Dar poți să te superi pe ea? Se gudură fericită că-i dăm cu papucul ros în cap.
Ce comicărie și cu măștile astea! Mă uit la un meci de fotbal din campionatul Germaniei. Bagă gol una din echipe. Suporterii sar în sus, își scot măștile (care au, că văd că mulți nici nu poartă) se îmbrățișează, se pupă. Cred că moare de ciudă Rafila neamț. În altă dezordine de idei: Acum a venit Vlăduț și cu Tania din Basarabia. De la Chișinău nu merg avioanele. Vor merge acuși la Bacău ca să ia după-amiază avionul spre Marea Britanie. Zi lume și te mântuie!
Am fost la cimitir la mormântul tatei. Cu Maria, cu Tania și Vlăduț. Mai este loc pentru mama și noi. Dacă nu, o să ne pună unul peste altul. Ca în povestea aceea: „Mamă, nu mai este loc la cimitir. Când o să mori, o să te punem peste tata”. „Bun și așa, mămică, cum ziceți voi. Că toată viața am stat dedesubt, acuma am să stau și eu peste el”.
O cioară stătea pe o cracă şi nu făcea nimic toată ziulica. Un iepuraş a văzut-o şi a întrebat-o:
– Pot şi eu să stau ca tine şi să nu fac nimic?
– Bineînţeles, de ce nu?
Iepuraşul s-a aşezat pe pământ sub cioară şi nu făcea nimic, dar a apărut o vulpe şi l-a mâncat.
MORALA: Ca să poţi să stai şi să nu faci nimic trebuie să fii foarte sus.
Am avut în liceu, în facultate fete așa de curate, de pure. Au fost și din celelalte, puține, dar ceva m-a făcut să le evit. Nici ele nu prea m-au căutat – știau că își pierd timpul cu mine. Și nu-mi pare rău. Păstrez și azi legatura cu unele, vorbesc de fetele acelea pure, înălțătoare, iar față de altele, plecate prin alte părți, am o amintire frumoasă. Maria știe și mă înțelege.
Am fost prieten de clasă din liceu cu Lala. Am păstrat după aceia ani lungi legătura cu ea. Păstrez și acum pe FB. Îmi amintesc că am fost odată la ea și părinții ei plecau la serviciu. Noi am rămas. Iar tatăl ei, Dumnezeu să-l ierte, mi-a spus de o parte: „Ia vezi, Răducule, să nu faceți vreo prostie.” „Nu, nene, se poate” Pentru mine Lala a fost și a rămas prietena mea. Așa mi-a spus și Maria după ce a priceput cum stau lucrurile între noi: „Erați prea buni prieteni, măi”. Da, așa a fost. Eram, suntem prieteni. Sper că și ea a gândit la fel. Dar sunt sigur că a gândit astfel.
Cât mă enervează oamenii bogați cărora le place să vorbească despre lipsurile și eșecurile lor de odinioară! Cum se burică cu „extraordinarele” lor adevăruri despre sine, „modele” pentru ceilalți. Vai, și în cele mai multe cazuri sub asta se ascunde atâta lipsă de modestie, atâta minciună gureșă, atâta mândrie de cocoș care cântă într-o cușcă plină de găinaț.
Îmi plac mult mai mult decât scrisul: cititul, muzica de aproape orice fel. Îmi place să lucrez în grădină și Maria să-mi zâmbească de la fereastra bucătăriei, să stau la taclale cu prietenii, să mă joc cu cățelușa Duca. etc. De multe ori când trebuie să scriu mă înfioară vorba biblică: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta!”
Blocul supranumit „semiluna” din Podu Roș a fost construit în perioada cînd făceam liceul. Treceam zilnic pe aici. Am ieșit odată cu Anișoara Ciobanu (am fugit de la ore, ce credeați!), colega mea de clasă, să căscăm gura la vitrinele blocului. „Hai, aici!” mi-a făcut semn să intru într-un magazin. Verișoara ei (sau sora mai mare?) era vînzătoare acolo. Mi-am dat seama. Șmechera de Anișoara m-a dus acolo să mă vadă vară-sa. Mesajul subliminal pentru vară-sa (soră-sa?) era: „Ia uite ce băiat frumușel mi-am tras!”
Nu era pâine la 7.15. Întârziase mașina din cine știe ce motiv. Prilej pentru mine să mai fac un drum mai târziu. Și uite așa o mai mângâi pe Duca o dată, mai discut cu Daniel, vânzătorul, cu Jănică, prietenul meu din copilărie, care rezema poarta (probabil se plictisește), mă salut cu o grămadă de consăteni, cu băiatul lui Coman, am uitat cum îl cheamă. Sunt importante saluturile astea, care pot părea indiferente – îți dau sentimentul benefic că faci parte din comunitate.
P.S. Duca a început să latre. Aiurea, dar latră.
Amintiri, amintiri de prin 91, pe care am de gând să le pun într-un roman: Cobor în stația de la Universitate, trec pe lângă domnii găinățați de ciori Xenopol și Kogălniceanu, urc pe lângă părculețul de după aceea, numit Pușkin înainte, după aceea se va numi Titu Maiorescu, pe la „balena”, fântâna arteziană, unde în studenție se colțureau pe la pupa (se pupau pe la colțuri) studenții cu studentele (ne enumeram și noi, eu și Maria, printre ei – o spun cu mândrie) și deasupra parcului este redacția. E o clădire veche, înainte fusese aici biblioteca de socialism științific. În încăperea secretariatului era doar Lenuș, tânăra noastră secretară. Abia terminase liceul. Ne pupăm ca de obicei când ne întâlnim. Mai bine zis, ea mă pupă. E tare lipicioasă. Exceptând pe director, Lenuș pupă pe toți. Mă întreb ce-ar zice Maria dacă ar afla că noi ne pupăcim. Mergem, ca de obicei dimineața, la CUI la o cafea.
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
