Mihail Vakulovski: „Conform statisticii, vegetarienii trăiesc mai mult. Tu acum rîzi de el, iar cînd vei muri el va veni la mormîntul tău și-ți va mînca florile.”
Ora 1.30. Merg la bucătărie să duc cana de cafea goală (mai mult ca să fac o pauză). Ies afară. E liniște, nemișcare. Se aud doar clopoțeii chinezești agățați într-un zarzăr la ușă: pic-pic! pic-pic! Doar sus pe deal pădurea se vânzolește.
Mă întorc la computer. Am scris mai bine de o pagină din ceea ce nici eu nu știu ce va ieși. Important este că izvorul din mine curge.
Din romanul la care scriu acuma: ba mă apuc, ba mă las, ba iarăși mă apuc… Se va chema probabil O cafea în Copou:
Întâmplarea îmi scoate înainte, după un șir de babete cu kinderi gălăgioși, un domn în vârstă. Cu baston. Bătrân-bătrân. Dar să nu vă închipuiți un domn rasat, la patru ace, cum mai întâlnești prin parcuri, plimbându-se agale prin Copou sau prin romanele englezești. Avea niște ochi urduroși, un hanorac (de ce o fi având nevoie de el, acum, în iunie?) cred că de la vreun nepot, dar o privire care-ți atrăgea atenția: poznașă, jucăușă, în ciuda crețurilor din jurul ochilor și a obrajilor scofâlciți. Resimțeai o plăcere să te cufunzi în ochii aceia – era în ei tinerețea.
-Pot să stau aici? îmi zice.
-Da, da, vă rog.
Probabil că matusalemicul avea chef de vorbă. Ca mai toți bătrânii singuri sau neascultați de copii. Și avea o voce plăcută, vioaie. Ochii și vocea aceia erau ca niște ramuri fremătătoare de salcie peste un trunchi boștiuros, descojit, mâncat de viermii de sub coajă. Se vedea că vârsta nu-i vătămase sufletul. Urâțenia și moartea nu-l stăpâneau cu ghearele lor urâcioase. Pe dinăuntru, cât puteam eu să pricep, părea a nu se teme de nimic. Era ca fructul unei lămâi: sub coaja aceea era ceva dulce-acrișor. Am convingerea că sub coaja înăsprită a tuturor oamenilor se află ceva dulce-acrișor, mda.
V-am spus, pare-mi-se, că Domnul Chiriac mi-a oferit o călătorie în Bahamas. Am primit biletele pentru mine și soția mea în biroul său. Am deschis aproape cu teamă ușa biroului fastuos. Ce birou frumos poate avea un miliardar! Și înzestrat cu gust: covor persan cu flori albastre și roșii întotdeauna strălucitoare, apoi trei taburete turcești și o sofa… cum să zic… aliotmană. Numai o cadână mai lipsea.. Biroul masiv cu plăci de mahon era încadrat de frunzele mari ale unui palmier uriaș ce se deschideau ca niște umbrele deasupra fotoliului venețian. Pe scrinul rococo (sau rocambole, nu știu exact cum îi zice) era un ceas în marmură, care, în loc de pendulă, avea trei bile aurite ce se mișcau încoace și încolo. Și nu îți puteai să nu spui: Ooo, ce frumos bate! Cum să nu te țicnești!?
Moș P. cumpărase o iapă bătrână-bătrână. Cine știe prin câte mâini de vânzători și cumpărători trecuse biata iapă! Acuma, la bătrânețe, când se apropia cineva de ea, iapa căsca singură gura să i se vadă dinții – credea că a venit un nou cumpărător. Că era și hrănace, cum v-am spus. Cumpăra slănină de la magazin și spunea că ăștia de la stat nu știu să facă slănina bună, dar las’ că merge ea acasă, o s-o fiarbă, o să-i pună boia de ardei, usturoi și tot ce-i trebuie și atunci să vezi slănină! Și noi, copiii, tot înghițeam în sec, gîndindu-ne la ce slănină minunată ne va face, dar mătușă-mea nu mai apuca să facă slănina așa cum trebuie, fiindcă o mînca pe drum pînă acasă; era pofticioasă, v-am zis. Las’, mă, copii, că o să vă fac data viitoare o slănină așa de bunăăă, că o să mîncați și cu ochii, dar data viitoare iarăși cumpăra slănină din oraș și pînă ajungea acasă o mînca în autobuz, o franzelă și-o halcă de slanină erau nimic pentru ea; așa că iar rămînea pentru data viitoare și, tot așa, alte dăți viitoare că n-a mai apucat, săraca, săracă să fie de păcate, să ne facă slănină așa cum știa numai ea, dar mie și acuma mi se umple gura de salivă numai amintindu-mi de povestea mătușă-mii despre slănina aceea , fiartă în varză murată, cu boia de ardei multă-multă, cu usturoi, cu două-trei foi de dafin, cu cimbru uscat, ehei, să te lingi pe degete.
Domnul Ilău, profesorul de matematică din satul unde lucram, un domn de 62 de ani (directoarea îl ținea pe post pentru că nu avea profesor de matematică calificat) îi spune domnului Mihăilă de geografie (geogravarză, zicea el), care era și bibliotecarul școlii: „Domnule Ioane, mi-o zis fetele să le dai niște romane de citit. Dar vezi să fie de dragoste” „Domnule Ilău – îi zice Mihăilă, un om cu un umor care mi-a îndulcit privațiunile din acea perioadă – să vină fetele la mine, că le spun eu de dragoste”.
Maria a făcut curat într-un sertar, unde a găsit, printre altele (am să vă mai povestesc ce cînd oi avea timp), și certificatele noastre de căsătorie. Da, certificatele, fiindcă avem două. Am pierdut certificatul, am făcut altul și pe urmă l-am găsit pe primul, era într-un dosar pe care-l depusesem la secretariat la Universitate și uitasem. Trebuia să dăm unul înapoi, dar nu l-am mai dat. Așa că atunci cînd o să ajungem la Poartă, o să-i arătăm Sfîntului Petru certificatele: Uite, noi sîntem oameni serioși, avem două. Că, sigur, o să mergem amîndoi deodată Acolo. Cum zicea nea Vasilică, vărul meu. Eram în timpul campaniei electorale, candidam la Tomești și trebuia să merg la Goruni, un sat din comună, unde era o adunare. Și întîrziam, că adunarea precedentă se lungise. Pe drum îl văd cu ARO-ul său pe nea Vasilică:
-Du-mă pînă la Goruni, te rog, că întîrzii! Ce candidat serios mai sunt eu, dacă întârzii din prima zi?
-Măi, Radule, te-aș duce, dar am băut ceva și nu pot să trec chiar prin fața Poliției.
A mai chibzuit el și am luat-o pe un drum de țară secundar, plin de hopuri-dîmburi, ca să ocolim Poliția. Pe drum Vasilică o ia și pe nevastă-sa, așa că în mașină eram eu și staff-ul meu, format dintr-o damigeană cu vin, Vasilică și nevastă-sa. Vasilică șofa, ne cinsteam în timpul ăsta și mașina se hurduca într-o parte și alta. Iar nevastă-sa face:
-Îu, Vasilică o să ne omori.
-Și ce, fa? O să ne ducă cu cotigarul la cimitir unul lîngă altul,ca-n cîntic: Guriță lîngă guriță/ Ca doi pui de prepeliță.
Iaca așa și noi.
Aseară, pe la lăsarea întunericului, vine un moșulică la poartă. Cu ochelari mați, cu costum alb, impecabil. A lăsat mașina în drum și ar fi intrat, după câte înțeleg, dar se temea de cățelușa noastră ciobănească. Are ea numai șase luni, dar deja toate mâțele nu ne mai vin prin grădină. Mă uit mai bine. Cine credeți că era? Nimeni altul decât miliardarul Ion Chiriac. Intră incisiv în discuție: „Hai, măi, Radule, și scrie-mi biografia. O să obții bani frumoși căcălău”. Rămân interzis. „Numai tu poți să-mi faci chestia asta. Restul ăștia cu scrisul sunt plevușcă. Mi-a zis mie cine mi-a zis”. „Bine, domnule Ioane, dar biografia o scriu în Bahamas. Aveți grijă, asigurați-mi un sejur în Bahamas” „OK!” „Și asigurați-mi vreo 4-5 mulatre pe perioada scrisului.” „M-ai prins aici, dar nu am ce-ți face. Mâine dimineața ai un charter spre Bahamas”. „Biiine. Nu știu ce-o să zică nevastă-mea”. „Lasă că te descurci tu, că ești băiat dăștept”. Și a doua zi urma să plec în Bahamas, dar… m-am trezit
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
