Un banc din 2016: Ițic voia neapărat să îl întâlnească pe Papă. Și ii tot scria el, îi scria, Papa -nimic, nu îi acorda atenție. Și trec așa 30 de ani, până intr-o zi. Papa face o vizită in Israel. Toate bune și frumoase, se întâlnește Papa cu Primul-Ministru, discută, pun la cale, etc. La un moment dat, Primul-Ministru zice:
– Sfinția Voastră, înainte de a pleca, aș avea o rugăminte!
– Vă ascult, spuse Papa.
– Știți, avem aici in Israel pe unul Ițic, de 30 de ani vă scrie scrisori, vă roagă să-l primiți în audiență și de fiecare dată l-ați refuzat. În spiritul creștinătății n-ați vrea, dacă tot sunteți aici, să-l primiți, să vedeți ce vrea, e păcat, de 30 de ani vrea să vă vorbească, vărog frumos, doar 5 minute!
-Bine, bine, zice Papa, să vină la mine!
Vine Ițic, sărută mâna Papei și-i zice:
-Știți, eu de 30 de ani vreau să vă întâlnesc, am o problemă și aș vrea să mă ajutați.
-Spune, Ițic!
-Știți, eu am un restaurant. Mare, frumos, mâncare bună, băutură bună, ieftin, toată lumea vine să mănânce la mine.
-Bravo Ițic, ești un spirit întreprinzător!
-Da, dar eu am restaurantul de la tatăl meu.
-Foarte frumos, ai preluat afacerea, ai dezvoltat-o…
-Da, dar tatăl meu îl avea de la tatăl lui.
-Bine Ițic, înțeleg, a fost o afacere în familie, ați muncit din greu…
-Da, dar tatăl tatălui meu îl avea de la tatăl lui.
-Ițic, am înțeles, comerțul este o trăsătură a familiei, foarte frumos!
-Da, dar și tatăl tatălui tatălui meu îl avea de la tatăl lui…
-Ițic, mă exasperezi, nu înțeleg, unde vrei să mă duci, pe vremea lui Hristos?
-Exact, vedeti, ați înțeles, e vorba despre Cina Cea de Taină… a rămas neplătită …
Aștept să se facă ora 8, ca să merg după nesuri și zahăr. Plus că nu vreau s-o trezesc pe Maria pentru bani. Zilele trecute i-am dat mamei căni și căni de zahăr – uită să-și ia. Și am rămas fără. Am să-i spun lui Daniel, patronul, să-i amintească de zahăr, când s-o duce la magazin. Nu știu, cred că mănâncă zahăr cu pâine. Altceva nu prea mai mănâncă. Înainte de asta să-i dau mâncare cățelușei Duca. Treburi de pensionar, dă! În rest – nimic. Am scris acum vreo trei zile jumătate de pagină și… kaput. Măcar bine că a ieșit soarele. Cimitirul de pe deal e luminat feeric. Să tot te odihnești în el. Am citit la Mircea Eliade că oamenii au îngropat prima dată morții dintr-un motiv foarte simplu – miroseau. După aceea s-au adăugat riturile, religiile, superstițiile, respectul, etc. Dar la începutul începutului au învățat să-i îngroape pentru că puțeau. Ăsta-i adevărul!
Îmi zice Liviu cam așa: Înainte așteptam să mănânc fiecare fruct la rândul lui. Pere busuioace, of, Doamne! Mi-ai trezit toată copilăria, Liviule Acum găsești totul în magazine. Găsești orice, de la pere la mango. Nu vreau să fiu rău, un babălâc retrogad. Vor fi având și ei, copiii de azi, copilăria lor internetică. Noi suntem niște „depășiți”. Nu mă credeți.
Cățelușa noastră Duca ne bucură toată ziua. Cred că simte chestia asta. Intră în casă, umblă pe gresie prin bucătărie, cu greu o împing afară. Acum se joacă prin toată grădina. Mănâncă cât un porc. Mai greu va fi la primăvară, când o să facem straturi, o să cultivăm una-alta. Va trebui să reparăm și gardul. Să nu treacă la vecini. În rest, ce să spun: în lipsa băieților, plecați prin cele străinătățuri, Duca e ca și copilul nostru: Am luat-o de la padoc cu băiatul, Mihăiță. Seara o aud zornăind ceva: Ce prostia a mai făcut? Boule, ieși, că aduc vărguța – îi zice Maria. Oare de când m-am făcut bou? își zice Duca scheunând vesel. Înțelege – iese repejor. Nu putem să ne supărăm pe ea. Știe ea.
Citesc în presă: o tînără a găsit o borsetă cu 20 000 de euro și i-a predat Poliției. E o fată modestă (o văd din poză după cum e îmbrăcată), vinde ziare nu știu pe unde. Presa semnalează din cînd în cînd astfel de cazuri. Urmează laude ale cititorilor, mulțumiri ale Poliției, etc. Se pot face multe interpretări, judecăți. Eu mă întreb altceva: Cîți din cei cu bani mulți ar face la fel ca tînăra vînzătoare de ziare, dacă ar găsi o sumă mare de bani?
E ora 12.35. Maria are un copil la pregătire. Am mâncat niște plăcinte. M-am jucat cu cățelul, dar când să plecăm, începe să scheaune. Se plictisește singur. Ieri i-am dat drumul. A alergat toată ziua prin grădină. Ca un ponei plin de bucurie. Acum are timp, după aia vine primăvara, apar straturile și s-a terminat cu umblatul prin grădină. Tare mi-e drag. Cred că și el ne iubește. Aștept ca Maria să termine ca să ieșim la plimbare. E soare, s-a oprit și vântul. Am o mulțime de notițe ca să le scriu în roman. Dar n-am chef de scris de câteva zile. Recitesc Jurnal de scriitor de Dostoievski. Îmi place, dar nu e genul meu de scris. Astea-s secrete ale scrisului pe care nu le voi afla niciodată: când, cum, de ce, de ce aia și nu cealaltă?
Când avea el timp liber și bună dispoziție, tata ieșea la poartă. Aștepta cât aștepta până trecea pe drum unul care-i plăcea lui „Băi, Ghiță, ia vină-n coace” „Nu, bădie Jănică, că am treabă”. Dar tata insista. Îl ducea pe acel Ghiță sau pe Petruță sau pe Cornel în magazia din spatele casei, unde ținea butoaiele cu vin. „Ce vrei, ottonel sau aligote?” Și stăteau acolo, cu paharele uitate în mâini. Discutau câte-n lună și-n stele: de frații și surorile lui (erau nouă) de război, de oamenii vechi, cum a stat doi ani la Odessa și a comandat un faust-patron, o armă nemțească de aruncătoare de grenade. Pe urmă la Brno. A fost sergent, avea în subordine un țigan căruia îi spunea în sat Cerbu. Nu „ierta” nici o unguroaică pe unde trecea. Și la bătrânețe lăsase pe Oarba, o țigancă slabă și cu ochelari cu multe dioptrii. Pe urmă, pe vremea lui Ceașcă, l-au alungat fiii și a trăit pe deal cu una tinerică. Îi făcuse neamul de rușine. Își făcuse un bordei acolo. Iar eu îi ascultam discuțiile tatei cu consătenii. „Du-te, măi dimone, în casă și te culcă” Dar nu mă duceam. Cum să scap așa ceva!
La blocul de peste drum s-au apucat să facă interioarele. Toată ziua mă bâzâie la cap. Și asta-i încă nimic. Să vedem ce locatari va aduce. Dacă va aduce din ăia care se cacă-n stradă și se pișă pe gard, am belit-o: Haoleu! O să mergem atunci în Kuala Lumpur sau la Honolulu, baby
Scrie în ziar: „Heylux te angajează chiar acum cu câteva mii de dolari pe lună”. Și mai jos scrie: „Te angajăm dacă ești serioasă și simpatică”. Aaa, asta-i de mine! Serios sunt, simpatic sunt, de cad domnișoarele, doamnele și mai ales babele în fund când mă văd (pe Facebook). E vorba că sunt bărbat, dar cu trangenderii ăștia și cu schimbarea de sex nici asta nu e o problemă.
S-au împrăștiat toți cei care au făcut revista Timpul. Vorbesc de acea revistă Timpul înființată în ’91, nu de celelalte „timpuri” apărute după aceea. Sigur, revista își lua atunci cu mândrie titlul revistei lui Eminescu. Apoi masacrul Timpului a început cu Titus Ceia și cu Dorin Spineanu. Ceilalți de atunci, din ’91 (aveam toți în jur de 33-34 de ani, vârsta la care Hristos a terminat propovăduirea sa. Scuzați comparația. Vreo doi erau chiar mai tineri, numai directorul era mai în vârstă) mai suntem încă în viață, care pe unde, ignorați de generațiile mai tinere, căci așa e în legile omenești. Desigur, vom sfârși și noi în groapa comună a uitării, căci, iarăși spun, așa este viața, vine ultima dintre cele trei parce, Atropos, și taie firul vieții. Nu avem ce regreta. Am trăit zile bune, pe care mulți alții nu le-au avut nici în vis. Să ne gândim mai bine că avem aceleași amintiri frumoase. Fie și dacă atunci unii îmi erau indiferenți la început, chiar am simțit repulsie față de alții, astăzi îi resimt ca niște prieteni. Chiar și pe (sau mai ales pe) cei duși. Am de gând să scriu o carte despre revista Timpul. Doamne ajută!
La morgă bând cu autopsierul („autopsierul garantat” zicea cu umor nea Mitică). Și în camera vecină morții stând cuminți sub cearșafuri albe. Ușa când se deschidea, când se închidea. Vântul, curentul. Parcă intra vreun mesager al Lui să le facă numărătoarea. Scuzați de acest sarcasmus senilis, dar ce vreți la ora 1.47?
Dintr-un interviu pe care l-am dat în 2015 Adelinei Meilie pentru Opinia Studențească:
-Ce a însemnat să treceți de la „băiatul care cumpără ţigări”, după cum ați spus dumneavoastră, la redactor-şef la revista „Timpul”?
-Ideea a plecat de la faptul că aveam postul cel mai umil. Ăștia aveau toți funcții, mai lucraseră, eu nu am avut, dar m-am ținut cu dinții de chestia asta. Eu pe vremea aia eram foarte pasionat de presă. Am fost și redactor-șef, mai mult ziarist decît redactor-șef. Mi-a plăcut foarte mult. Dar trebuie să-ți spun contextul. Pînă în ’89 nu am scris nimic. Era o lume nouă pentru mine, aveam 33 de ani, chiar în momentul cînd au început să plece din redacție cei buni, atunci ne-am nimerit o grupare așa cam de aceeași vîrstă. Ne-am adunat, habar n-am de unde și cum am ajuns acolo. Și cînd au început să plece, eu nu am vrut să plec, chiar am încercat să-i unesc cînd am devenit redactor-șef pe Spineanu, Ducu Rugină, care este în America acum. Pe ăștia am reușit așa să-i conving, dar nu a ținut mult timp și am demisionat. Pe unde am fost am demisionat. Mă deranja de la funcția mea principală, să scriu. Erau doar 20 de oameni pe care trebuia să-i coordonez, dar erau, de asemenea, și foarte mari probleme. Ca scriitură a fost perioada mea de presă cea mai proastă. Am scris puțin și prost. Mă mulțumesc cu statutul de colaborator. Îmi convine. Am urmat drumul de la corector, la redactor-șef, pot să mă laud cu asta. M-am apucat în ’91 de traduceri datorită lui Luca Pițu, mentorul meu, el mi-a zis: „Hai dom’le că mămăliga explodează, apucă-te și fă o traducere!” și uite așa am tradus prima carte, chiar Vladimir Soloviov, și după aceea am tradus 50 de cărți. Eu în primul rînd mă consider scriitor, prozator, viața asta de presaș este foarte folositoare, cunoști oameni, așa dacă stai la calculator sau dacă mergi pînă la magazin și înapoi, nu vezi nimic.
Terminasem traducerea și mi-au ieșit cîteva pagini mai mult decît preconizasem, peste numărul rotund de pagini (350). Eh, mi-am zis, n-am să mă țigănesc pentru încă cîteva pagini, să-i cer să mi le plătească și pe astea: să rămînă aceeași sumă. Așa procedează azi doar țăranul în piață: la kila de cireșe mai adaugă o mînă de cireșe și nu-i mai cere nimic clientului. Așa proceda înainte vreme cam orice comerciant. Astăzi nu-ți mai dă nimeni nimic în plus. Doar cîte o băbuță în piață, cea mai amărîtă precupeață. Și eu, precupețul.
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
