Pământul e roditor pe la noi – îmi spunea cu ani în urmă un consătean – că, dacă pui în pământ o hlobă (așa se zice pe la noi la hulubă), peste un an crește o trăsură.
La maternitatea din Cuza Vodă. Am rămas uimit, când Maria a venit la poartă. Era slabă ca un țâr, eu o țineam minte greoaie, abia cărându-și burta. Mă învățasem așa. Îi râdeau ochii, avea gropițe în obraji, în general râdea de parcă făcuse o poznă numai bună de râs. Chipul ei strălucea pur și simplu. Eu eram țeapăn, prea serios. Mi-a trebuit ceva timp, ca să mă adaptez la optimismul și pofta ei de viață. Era parcă mai înaltă și cu ochii mai adânci. M-am întors ca beat spre casă. Inima îmi era plină ochi de o bucurie mare-mare. În tramvai îmi părea că toți se uită la mine și au aflat de bucuria mea. Mă întorceam cu spatele, căci bucuria este câteodată egoistă.
Răposatul Dorin Spineanu scrisese în Timpul un articol strașnic despre Iliescu singur, plimbându-se neluat în seamă pe culoarele (nu mai țin minte ce culoare o invoca, poate mă ajută cineva) Cotrocenilor. Era în formă Dorin S. atunci: timpurile acelea efervescente i se potriveau; apoi s-a stins încetul cu încetul – timpurile se schimbaseră, mai era și băutura care îl acapara tot mai mult… Dacă l-aș face un personaj literar pe prietenul Dorin Spineanu, omul la care am ținut atât de mult, aș spune că a început să bea tocmai din cauza vremurilor care îl dezamăgeau tot mai mult. Vor mai fi fost și alte cauze. Nu le știu. Și într-o duminică după amiaza vin două femei, mamă și fiică (care era studentă la „Cuza”) îmbrăcate în rochii de aceeași culoare cu cea evocată de Dorin în articol. „Vrem să vorbim cu Dorin Spineanu”. „Nu-i aici”, le-a răspund Dorin Aștefănoaie, omul care distribuia revista. „Dar alt redactor?” „Nu-i nimeni”, le-a zis Dorin și a început să le vorbească inspirat despre articolul cu pricina. Că Dorin, cel simpatizat de toți de la Timpul, ba și de cei de la Monitorul, care aveau redacția ușă în ușă cu noi, „avea papagal”. Era o plăcere să-l asculți, adăugată la un simț moral înălțător. Cine l-a cunoscut, știe ce zic. Păcat că nu putea scrie. Și le-a vorbit Dorin mamei și fiicei de le-a lăsat cu gura căscată. Înainte de a pleca, mama a zis: „Apoi dacă aici cel care vinde ziare vorbește așa de frumos, îmi închipui ce frumos trebuie să vorbească redactorii.”
„Hai să mergem în oraș – îmi zice Maria – măcar să porți cizmele astea. Nu le-am purtat niciodată. Cizmele astea îmi amintesc de cele ale lui Dorin Spineanu. De cowboy. Se lăuda că i le dăduse Mișu Ursachi când se întorsese din America. Of, dragul de Dorin. Cât mi-e dor de el. Ce păcat că nu mai este! Băutura, bat-o vina! Constat că acum, când îmi fac bilanțul vieții, Dorin a jucat un rol important în viața mea. Ca și celălat Dorin, din Baza Trei, Hoholul, cum îi spuneam. Așa îi poreclesc rușii pe ucraineni. Înalt, cu mustața lui „pe oală” Dorin parcă era un personaj ieșit din Taras Bulba. Are nebunia și cinstea până în pânzele albe a personajelor gogoliene din „Serile în cătunul de lângă Dikanka”. Cu amintirile astea, merg în oraș. Îmi trebuie imaginație ca să nu mă plictisesc.
Ora 7.30. Se luminase vârful colinei mai înalte din față. Pe urmă și vârful colinei mai joase. Apoi soarele a fost acoperit de norii care-s plumburii dedesubt și roz deasupra – îi luminează soarele, dar pe pământ nu se vede Măria Sa Soarele. M-aș duce după nesuri, dar nu mai am bani. Aștept ca drogatul tremurând ca Maria să se trezească și să-mi dea ceva biștari. Ca să-mi treacă timpul, citesc pamflete de Arghezi. Să mă duc la cățel să-i dau de mâncare? Mai lasă-l! Mâine pare posibil să sap prin grădină. Sper că s-a uscat. Bat clopotele la biserică. Sunet pe care-l aud de șaizeci de ani și mai bine. În copilăria mea venea tata acasă cântând cântece bisericești. Venea, se încălzea la sobă și nu mai pleca. Mama: „Du-te, măi omule, să-i dai răspunsurile”. „Dă-l dracului!” Era certat cu popa.
Scriam acum trei ani. „Mi s-a ars becul de la veioză. Caut altul într-un dulap unde ține soția cîte și mai cîte: medicamente, pansamente, deși n-avem pe nimeni în casă la vîrsta juliturilor la genunchi, iar cuțitele noastre boante de la bucătărie rănesc cu greu o rotiță de cașcaval, albume, tot felul de bibelouri hîde primite cu diverse ocazii și alte nimicuri nefolositoare, cum cred că găsești mai în orice casă. Găsesc un bec, însă privirea îmi este atrasă de altceva care mă face să înghit în sec: o cutie mare de bomboane de ciocolată pe care scrie „La mulți ani!” Aha, îmi zic, am să profit de lipsa ei (e plecată la Bacău la Rodi, sora ei) și am să mănînc bomboanele în tihnă, fiindcă ea nu mă prea lasă (glucide, colesterol, chestii), iar eu accept numai să nu bată la cap. Apuc cutia… cînd colo era goală, mai bine zis era plină cu scrisori. Na, frate! înghit iarăși în sec. Cele mai multe scrisori sînt ale mele, scrise în trecute vremi. Oare ce prostii scriam pe atunci? Le-aș citi, dar n-am timp.”
Am fost și noi la Barcelona. Ne-a dus Mihăiță cu mașina. Au fost destule de admirat. Nu vă mai spun de monumente. Dar ce mi-a plăcut mie: Marea!!! Din orașul minunat ieși chiar în Marea Mediterană. „Stai, mă aici, să vedem!” îi spuneam lui Mihăiță. Dacă regret ceva de unde locuiesc acum, este că nu am mare.
Vârsta mamei (93 de ani) nu i-a vătămat sufletul. Ține la noi, de nepoți nu mai vorbesc. Când am lipsit într-o zi fără să-i spunem că plecăm, a fost foarte îngrijorată. Dar pe dinăutru nu se teme de nimic. E cu desăvârșire sigură pe mintea ei ca de un lucru de la sine înțeles, o dată pentru totdeauna. E drept, mai uită unele și altele, dar astea nu o ating. Eah, fleacuri!
Citesc Celine și are niște portrete de bătrâni în culori tare întunecoase. În nici un caz mama nu este așa.
Cățelușa noastră Duca crește uimitor. Acum îmi sare cu labele pe umeri și încearcă să mă lingă. Uneori reușește. E veșnic veselă și bâțâie mereu din coadă. Vrea să intre în casă, o convingem cu greu să iasă afară. „Dar eu vă iubesc”, ne spun justificativ ochii ei de antracit. Nu iese în drum, deocamdată e timidă.
Nu trăiesc într-o rulotă de ca Jason Momoa, nu am slăbit 7 kile în două luni ca Andra, nu agăț femei pe Tinder ca Prințul Diamantelor, nu mărturisesc despre locul preferat al lui Iliescu ca Vica Blochina, fiindcă nu-l cunosc, nu… nu… și nu. Nu citesc rubrica mondenă a revistelor. Am făcut-o aici ca să scriu chestiile astea. Și nici nu știu zău dacă folosește la ceva.
Prietenii mei în majoritate nu-s literați. Și mă mândresc cu asta. Dacă vă spun că pe majoritatea literaților nu-i suport, nu o să mă credeți. Uite așa! În afară de câțiva prieteni de la revista Timpul și câțiva după aceea, nu am pe nimeni. Nu joc teatru cu „prietenii”. Da, am prieteni din copilărie. Mă mai întâlnesc cu ei și bem ca proștii și de plăcerea că ne-am întâlnit. Atâta rău să fac.
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
