O fetiță spune părinților: „De ce vă certați? Mai bine jucați-vă.” Parcă Dumnezeu a vorbit prin gura ei! Doamne, de ce oare ne certăm?
Am făcut armata la grăniceri, la TR (Termen Redus – nouă luni, cum făceau cei care intraseră la facultate). Spre sfîrșit ne-au dat grade, ne-au făcut sergenți, „au înflorit bostanii”, ziceau cu rîcă cei de la „trupă”, adică cei care făceau armata întreagă, săracii. Tresele pe care le primiserăm erau galbene ca gălbenușul de rață sau ca niște flori de bostan – de aici „au înflorit bostanii”. Doar cîțiva au rămas caporali, fiindcă se arătaseră prea căpățînoși, nu în sensul de proști, ci încăpățînați, făcuseră bulău (arest), se puseseră în gură cu ofițerii și chestii din astea; dacă stau și mă gîndesc bine, ei, căpățînoșii, au procedat cel mai bine, cel mai corect, măcar și-au exprimat jemanfișismul față de scîrba aia de armată; n-au pierdut nimic în definitiv, ba au cîștigat în fața sinelui. Deci, ne-au gradat și, chiar la sfîrșitul armatei, am făcut un stagiu de pregătire în frontiera de-a lungul Prutului, la granița cu măreața Uniune Sovietică, așa de măreață că n-o mai cuprindea propria-i piele: a dat pe dinafară și peste Basarabia. Eu, băiat cuminte, crescut la țară, cu frica de Dumnezeu și de autorități, am ținut ascuns în mine jemanfișismul mai sus pomenit, așa că m-au făcut sergent și am fost repartizat la pichetul Golăiești, aproape de Iași și, deci, aproape de casă. Trebuie să vă spun că repartizarea nu a fost în cazul meu chiar întîmplătoare. Atunci era prin mai, iar eu, de pe la Crăciunul trecut, devenisem ceea ce dorea și dorește cu ardoare orice român, ceea ce caută zi și noapte fără să aibă liniște, în armată, la locul de muncă, în administrația publică, la alimentare și la toate instituțiile unde are un interes cît de mic, devenisem deci un pilos. AVEAM O PILĂ, oameni buni! PCR-ul, adică Pilele, Cunoștințele și Relațiile, îmi pusese mîna dumnezeiască în cap. URAAA! Ce se întîmplase? Înainte de Crăciun ne-a călcat satul lent-colonelul Ichim cu o misiune deloc belicoasă – să cumpere vin pentru sărbători, că „la țărani” vinul, se știe, era mai bun ca în comerțul socialist. Tov colonel, că așa-i ziceam toți, eliminînd nițel degradanta particulă „lent”, a tras la nea Fănică, un văr de-al tatei, care locuia nu departe de noi, aproape de cimitir (bietul nea Fănică, Dumnezeu să-l ierte, n-a avut mult de mers pînă la cimitir, că era poartă în poartă). Din vorbă în vorbă, la un pahar de vin, unde se despleticesc limbile ca la Turnul Babel și se uită gradele dintre oameni, nea Fănică a aflat că tov colonel Ichim cătănește, ca să zicem așa, la grăniceri. „Am și eu un nepot în armată la grăniceri”, sare de colo nea Fănică. „Taică-său e văr cu mine” „Zău?” face tov colonel. „Are un vin mai bun ca al meu”, încheie șmecher vorba nea Fănică, făcînd cu ochiul. Atunci tov colonel a devenit brusc interesat. Și așa nea Fănică și tov colonel Ichim au ajuns la noi. Bineînțeles, tata i-a făcut cadou lui tov colonel, mă rog, așa se zice, două canistre de vin din butoiul cu vin din cel bun – numai ottonel și fetească prima-ntîi, mama i-a îndesat și ea în diplomatul kaki niște hartane de slănină. Pe urmă cei trei bărbați s-au făcut praștie, tata și cu nea Fănică, ajutați de șofer, abia l-au urcat pe tov colonel în ARO și, uite așa, fără prea multă filosofie, căci, nu-i așa, primum bibere deinde philosophari, am ajuns eu pilos.
Motanul nostru a prins șoricelul despre care am scris aici cu ceva zile în urmă. L-am văzut chiar eu. Prostul de șoarece a ieșit de sub canapeaua pe care stăteam și motanul haț. L-am dat afară cu șoarecele în gură. După ce l-a mâncat, motanul a apărut la ușă: Miau! să-i dăm drumul. Îi era foame. „Săracul șoarece!” îl deplânge Maria după ce zile întregi s-a tot plâns de el: că nu poate dormi, că… Na, fumeile!
Scriind la cartea mea, mi-am amintit de un banc care circula pe vremea lui Ceașcă. Ce ne-am fi făcut noi fără aceste bancuri, care ne dădeau ceva-ceva puteri să continuăm? În fine, uneori intram prea mult în bășcălie națională, dar asta-i altă chestie. Scoseseră ăștia (acesta era cuvântul pentru cei de la putere: „ăștia”) niște sticle de vin vai de capul lor: o poșircă nenorocită, îndoită cu apă. Și zicea lumea că li se vor atașa sticlelor și un ciocănel: După ce bei vinul din sticlă, iei ciocănelui și îți dai cu el în cap – ca să te amețești.
Am chemat niște vecini să ia lemnele adunate de ani de zile. Noi nu mai avem nevoie de ele. Cățelușa noastră Duca a început să-i latre, deși sunt vreo zece metri până la locul unde veneau cei doi. Ea e închisă într-un spațiu de 5 pe 7 metri, poate mai mult. E prima oară când o aud lătrând. Nici nu prea vine lume pe la noi, ca s-o verific dacă latră și pe alții. Are sentimentul proprietății. Își apără locul. Bravo, mă, Ducuța!
Am spart nuci și am ales miejii. Maria vrea nu știu ce. Probabil mă așteaptă mmm! ceva dulce. Acuma e cu un băiețel la pregătire. Aud prin ușă: Se străduiește să-l învețe ce înseamnă eminesciana expresie „luna ca o vatră de jăratic”. Săracul băiețel nu știe ce e acela jăratic. Nu a văzut acasă jăratic. Ar mai face taică-său câte un foc în grădină să ardă buruienile, dar nici asta nu mai e voie. Așadar, ca mai toți copiii, nu a stat în fața vetrei , la jăratic. Nici măcar la bunici. S-ar întoarce în mormânt bădia Mihai să afle. În altă dezordine de idei, Ovidiu Nimigean îmi dă ideea. Apropo, la magazin un fost elev de al meu îmi spune: „Cum ne-ați învățat dumneavoastră de Eminescu” Eh, tot e bine în țara asta! Posteritatea mea. O lucrare de grad cu tema: Tradiție și inovație în proza lui R.P. Iar vreun măgădău cu tuleie sub nas o să-mi pocească numele la corigență (dacă o să mai fie corigență și nu cumva nu va mai fi nici asta corectă politic; va fi o planetă de analfabeți, dar corect politic). Mă opresc aici fiindcă văd că sunt ca iarba fiarelor: tai toate cătușele.
Eram la o lansare de carte. Venise puhoi de lume. Toți mă aclamau. Sute de admiratoare agitau pixurile, ca să le dau autografe. „Incredibil! Pur și simplu te adorăm! ” țipau ca la Elvis niște adolescente înnebunite după mine. Toți se îngrămădeau cu tabletele să ne tragem în poză. O domnișorică nu avea cartea mea pentru autograf și mi-a propus altceva: își va scoate sutienul, ca să-i dau un autograf pe el. Și-a ridicat tricoul și atunci și-a dat seama că nu avea sutien. Atunci am luat un pix și… și…m-am trezit. Visasem.
M-am trezit la ora asta (4.35), fiindcă am visat (mai mult o stare între vis și realitate) despre nașterea revistei Timpul și apoi primele zile de la revistă. Frumoase amintiri! Ar merita notate într-o carte. Cum s-au adunat încetul cu încetul redactorii. Ca în „Cei șapte magnifici”. Mă și mir că nimeni din cei de atunci nu a făcut-o până acum. Mă gândesc serios la asta. E o părticică din istoria noastră literară.
P.S. Aș începe chiar acum, dar nu am cafea. Într-un acces de filotimie i-am dat-o toată mamei zilele trecute. Iar fără „motorină” nu merge mașina.
Am avut două zile, sâmbătă și duminică, tare proaste. Zbuciumat, dormit prost noaptea, ziua n-am putut recupera somnul. N-am citit nimic, scris așijderea. Ce-i mai nasol și mă scoate din papuci – nu știu de ce. Și nu găsesc vreun motiv pentru care să fiu nemulțumit. Nu mai vreau decât un lucru noaptea asta: Să-mi dea Domnul un somn liniștit.
La insecte din omidă iese un fluture.; la oameni este adesea pe dos: din fluture iese o omidă.
-Știți ce se poate face în cazul ruperii prezervativului în timpul… în timpul?
-Ce? Ce?
-Cruce.
Mi-am notat pentru roman următoarea vorbă: Publicul preferă în artă tot ceea ce este banal, bine cunoscut și cu care s-a obișnuit. Ferească Domnul să scrii alte alea!
În ultima parte a vieții, tata se emoționa repede și plîngea ușor la filme, la auzul unei nenorociri a cuiva. Bocea ca o babă. Era dascăl, cum se zice pe la noi, adică cîntăreț bisericesc, și plîngea de mama focului la prohodirea morților tineri, laolaltă cu familia acestora, mai ales că-i cunoștea pe toți din sat încă de la botez. Nu putea să citească răspunsurile la prohod din cauza lacrimilor care-i încețoșau ochii, pînă ce popa se enerva și-i smulgea cartea din mînă, dînd-o altuia să citească. Mă gîndesc acuma că poate așa a vrut Domnul să-i mîngîie sufletul întristat – dîndu-i lacrimi și străpungerea inimii, primele semne ale venirii smereniei, spune Siluan Athonitul.
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
