Amintire cu Pârțola… La istorie aflam că numai în „comuna primitivă” se trăise trai pe vătrai: oamenii-maimuță împărțeau și înfulecau în mod egal hălcile de carne de la hoiturile găsite. Pe urmă însă a venit nenorocirea. Strămoșii s-au împărțit în două categorii: flămânzii, săracii, „producătorii de bunuri materiale” și asupritorii, boierii, chiaburii îmbuibați. Primii erau vrednici și dârji, urau pe exploatatori, dar situația lor se înrăutățea pe zi ce trece de la Burebista încoace, iar ceilalți erau lacomi, răi, puneau botnițe la săracii care culegeau struguri.
Drept urmare, „lupta de clasă se ascuțea” brici. Asta o înțelegeam și eu. Îl vedeam pe tata ascuțind briciul, dar nu tăia gâtul la exploatatori. E drept, câteodată se tăia el pe obraz și punea câte o bucățică din „Scânteia”, ca să nu mai curgă sângele. Tata avea grijă și cumpăra „Scânteia”. Câteodată. Ca să aibă cu ce-și face țigară din chiștoace de „mărășești”. Ș-apoi toată istoria partidului comunist român e un capitol inepuizabil de ură. La fel erau și toate istoriile partidelor comuniste frățești. La fel și toată istoria Internaționalei comuniste. Toate aceste istorii sunt „bucățică tăietă”, cum ar zice coana Chirița, după istoria PCUS (b).
Scria acolo cum tovarășii Djugașvili, Kețkoveli și Țuluchidze s-au întâlnit în ilegalitate într-o magazie părăsită și-au înființat aia și aia. Pe urmă tovarășii, care erau buni, deveneau răi și erau excluși, condamnați, lichidați: Bahradze pe Caranadze, Ceavceavadze pe Chicodze, Maharadze pe Șevarnadze (tatăl lui ăla care a pus capăt URSS-ului împreună cu Gorbaciov și încă vreo doi).
Pe urmă venea un șir neîntrerupt de tipi, că ți se răsucește limba în gură: Goglidze, Țitlidze, Lordchipanidze, Zambachidze, Ordjonichidze, Țuluchidze, etc. Apăreau și dispăreau din „Pârțola” (asta era cică „Scânteia” în Gruzia) de pe pancarte, din cărțile de istorie, ba și din pozele colective. Până la urmă a rămas unul singur – Djugașvili, adică tovarășul Stalin. Pe urmă a căzut și Stalin.
Și istoria comunistă se rescria din nou – lumea uită. Pe calea glorioasă a istoriei partidului apăreau mereu dușmani. La început era dușmanul dinaintea noastră. Pe urmă au început să apară dușmani în stânga și dreapta: deviaționiștii de dreapta, stângiștii, troțkiștii, maoiștii, sioniștii, castriștii, etc. După aceea dușmanii au pătruns „în rândurile noastre”, „în mijlocul nostru”: chiaburii, codașii, „cozile de topor” spionii vânduți capitalismului american, englez, german, francez, etc. Și veneau mereu alți dușmani, căci ura e ca focul: trebuie întreținută, altfel se stinge.
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
