Dintr-un interviu din 2019: Am scris și scriu despre citadini. Sînt născut într-un sat de lîngă Iași, Tomești, și am trăit mai tot timpul, o viață de om, între cele două localități: Iași și Tomești. Am publicat un roman, Moartea vine pe Bahlui, cu acțiunea plasată în oraș și cu orășeni. Acum am terminat de scris alt roman, cu titlul provizoriu Serile în cătunul Păcurari, dar va mai dura cîteva luni ca să-l „bibilesc”, în care scriu despre Iașii în primii ani de după Decembrie ´89. Sigur, criticii literari, mai ales după apariția cărții Rămas-bun, de la Polirom, care cuprinde povestiri cu tematică rurală, s-au referit mai mult la acestea. Doamna profesoară Elvira Sorohan chiar mă sfătuiește discret în „Convorbiri literare” să-mi respect chemarea: aceea de povestitor rural cu tentă lirică, povestitor care practică o osmoză între livresc și oral. I-aș răspunde că lumea aceasta, a țăranului tradițional, nu mai există; exista parțial în vremea copilăriei mele, iar comunismul i-a dat ultima lovitură. Tot defulîndu-mă și refugiindu-mă în lumea veche țărănească, risc să mă condamn singur la o literatură vetustă. Nimeni sau aproape nimeni nu mai scrie despre aceste lucruri astăzi. Se pare, totuși, că am cititori pentru o astfel de literatură. Tot doamna Sorohan scrie că impun prin povestirile mele o stare de bine natural, necontrafăcut, care place cititorilor. Iar Bogdan Crețu, în „Observatorul cultural”, îmi dă ceva curaj cînd scrie că lumea aceasta veche despre care scriu nu s-a schimbat în esența ei. Concluzionînd, scriu și despre sat, și despre oraș, dar scrisul meu, în general vorbind, are un program zic eu consecvent: acela de a ajuta tradiția lui Sadoveanu, Creangă și Păstorel să meargă mai departe. Încerc să resuscitez și să conserv, în maniera mea, apropiată de tradiție, dar singulară, identitatea unei anume lumi: limbajul, mentalitățile, simbolurile, credințele. Asta și în literatura mea „orășenească”. Cititorii vor spune dacă am reușit sau nu.
Prietenii mei în majoritate nu-s literați. Și mă mândresc cu asta. Dacă vă spun că pe majoritatea literaților nu-i suport, nu o să mă credeți. Uite așa! În afară de câțiva prieteni de la revista Timpul și câțiva după aceea, nu am pe nimeni. Nu joc teatru cu „prietenii”. Da, am prieteni din copilărie. Mă mai întâlnesc cu ei și bem ca proștii și de plăcerea că ne-am întâlnit. Atâta rău să fac.
În copilăria mea venea pe la noi un moș Ion de la Păun, credincios de-al tatei, făcea curat prin biserică. Era o plăcere să-l asculți. Iar când râdea, râdeai și tu fără măcar să fi auzit ce-a spus.
Își caracteriza copiii fără niciu un fel de reținere. Colaiță era un șmecher, fura de pe un șantier unde lucra, era maistru. Asta nu înseamnă că taică-său, moș Ion, nu-i dădea apă la moară. Colaiță îl angajase numai cu numele, dar lua un salariu. I-au prins. Pe Colaiță l-au băgat la pușcărie. În fața procurorului moș Ion a jucat cartea senilității, așa că procurorul (porcurorul zicea moș Ion și se strica de râs) păcălit i-a zis: „Du-te, moșule, acasă!” Iar fata era „bogătașa”. Se măritase cu unul plin de bani, îmbina cu succes partidul cu funcția – era director nu știu pe unde. Și furau amândoi de la serviciu. Dar nu prea îl primeau la ei pe moș Ion. Se temeau de gura lui mare. Moșul își dădea seama de asta și râdea de se prăpădea – e dată dracului bogătașa. Șmecher-șmecher, dar era credincios până în vârful unghiilor. Îmi venea să-l întreb cum se împăcau astea două. Dar nu-l întrebam – era copil pe atunci. Și oricum degeaba îl întrebam. Nu se mai schimba.
Șoșoaca, șoltica, șarla, șâșâie, șuieră, șfichiuiește. Știe ștoarfa șiretlicurile. Șerpuiește șmechera șireată. Shit!
Mers la magazin la Liviu. Mi-am luat napolitane. Pe drum, pe la nea Mihai (eu judec după vechii oameni, dar nea Mihai a murit de vreo 30 de ani) am găsit 10 lei. Na, frate! Așa că am băut și un pahar de vin. Nu-i vorbă, aveam bani și înainte. N-am avut cu cine trăncăni. A apărut „omul mare” Marinel, cred că are 1.90 , un tip simpatic și glumeț. Dar terminasem „sfertul”, altul era prea mult pentru mine. Discut cu tanti Maria: „Parcă-i primăvară!” „Da, primăvară!” „Dacă așa vrea Dumnezeu…”
Pe la 9 am fost la magazin și i-am luat pâine mamei. Am verificat frigiderul: mâncare are. Bineînțeles, mi-am luat și pliculețe de nesuri. Discuție cu Lică, vecinul care a venit și a luat scara noastră. Maria și Mihăiță văd că s-au trezit. Joacă J. Cristian cu Kaia Kanepi, o estoniancă cu nasul ca o pătlăgică. Bună jucătoare, dar prea se bazează numai pe forță. Cel mai nasol e că în Australia tribunele sunt goale. Merg să mâncăm. Nu știu dacă vă interesează asta, dar… Soarele luminează acum tot gardul. Începe ty breack-ul (cred că se scrie altcumva). Arbitrul greșește mereu. O fi beat sau prost? Prima variantă e mai scuzabilă. De a doua nu ai scăpare.
S-ar putea scrie o lucrare demnă de un doctorat în filologie despre limbajul buletinelor meteo de-a lungul vremii. Ultimele găselnițe: „nori sporadici” și „nebulozitate variabilă”. Ambele sintagme desemnează unul și același lucru. E mai „științific” să zici așa în loc de „parțial noros”, cum se zicea altădată.
În Decembrie 89 eu și Vio, colegul meu de serviciu, ne-am plimbat o vreme pe culoarele Casei Pătrate din Iași, prin mulțimea alergînd bezmetică în toate direcțiile și aruncând pe ferestrele Casei hârtiile din sertarele birourilor. Mulțimea de jos aplauda. Ahaha, le-am făcut-o funcționarilor inutili! Apoi ne-am constituit, fără să ne solicite nimeni, într-un fel de gardă a absentului Ștefan Prutianu, care cică se afla într-un birou. În acel birou, care foșgăia de revoluționari sadea, se discuta aprins. Auzeam aceasta cînd se deschidea ușa – se încerca să se formeze primul consiliu județean revoluționar. Însă Ștefan, cu seninătatea lui apolinică, a ieșit, refuzînd să participe la acest consiliu și, în genere, la orice consiliu. Așa că eu și Viorel nu mai aveam obiectul muncii, ca să zic așa: Pe cine să păzim? În urma plecării lui Ștefan, a fost ales șef Doru Țigău, Dumnezeu să-l ierte! Acesta îmi fusese profesor de filosofie în liceu, așa că acum aveam pe cine păzi la ușă: pe Doru Țigău, cel care fusese mai tare în gură la ședința aceea aprinsă. Bineînțeles că dom’ profesor Țigău habar n-avea că este păzit de o gardă pretoriană, din care făcea parte fostul său elev. Eram revoluționari, ce dracu’! Nu luptam pentru avantaje! Pe urmă au început să se înghesuie la ușă, pînă la sufocare, tot mai mulți tipi. Tot mai mulți, tot mai gălăgioși și mai dubioși. Din cînd în cînd apăreau oamenii care se adunaseră în noua gardă a lui Țigău, formată chiar de acesta. Ăștia făceau ordine, trimițînd acasă mai cu vorbă bună, mai cu un șut în fund pe cei în plus. „În plus” e un fel de-a spune – toți cam eram în plus acolo. Așa se face că am plecat și noi, punînd capăt unei pagini de aur a revoluției iașiote și personale. Aici nu se întîmplă nici un pîrț, a concluzionat Vio, așa că am plecat pe la barurile noastre, ca să continuăm revoluția la televizor – acolo era mai bine, mai cald, lume multă, ca la meci. Cînd am plecat de la Casa Pătrată, poetul Adi Cristi, care curînd după aceea avea să emigreze în Israel, își flutura barba revoluționară din balcon: Nu vă lăsați intimidați! Asta am și făcut la crîșmă: nu ne-am lăsat intimidați! După aceea Adi Cristi și o serie de gagii din gașca lui aveau să-și facă rost de certificate și să ia sume babane: Dă, erau „revoluționari”.
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
