TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

Era cu două zile înainte de Hanuca și domnul Feldman se învârtea ca un leu în cușcă, de colo până colo:

– De unde să iau bani, ca sa cumpăr cadouri pentru sărbătoarea asta sfânta? se întreba el amărât, gândindu-se la nevasta-sa si la copii.

Ieșind în oraș, trecu pe lângă o biserica pe ușa căreia era un mic anunț: „Orice evreu care intră în această biserică astăzi și se creștinează, capătă o suta de dolari”. Găsise soluția problemei! Intră, se creștinează și capătă o sută de dolari, așa cum făgăduise anunțul. Seara, la cină, povesti familiei cum a făcut rost de bani, fluturând un teanc de bancnote în văzul tuturor.

– Iubitule, spuse nevastă-sa, îți aduci aminte de rochia aia pe care mi-ai promis-o acum trei ani? Acum se vinde cu reducere.

– Cât costă?

– Numai cincizeci de dolari, cu toate că merită pe puțin optzeci și cinci.

Feldman scoase cinci bancnote de zece dolari și i le înmână. Apoi, începu să vorbească fiul:

– Tată, de mult strâng bani ca să-mi cumpăr o bicicleta englezească, cu trei schimbătoare de viteze. Am reușit sa adun cea mai mare parte, dar îmi mai lipsesc niște bani.

– Câți?

– Douăzeci și cinci de dolari.

Feldman îi înmâna banii.

– Tăticule, spuse fiica lui adolescentă, săptămâna viitoare școala noastră organizează o serbare, cea mai importantă din tot anul. Fără o rochie nouă nu pot să mă duc acolo.

– Bine, scumpa mea. Cât costă rochia?

– Numai douăzeci și cinci de dolari, tăticule dragă.

Feldman dădu fetei restul de 25 de dolari, se lăsă pe spate și începu să zâmbească…..

– Așa se întâmplă întotdeauna, spuse el. De îndată ce noi, creștinii, facem rost de bani, voi, evreii, ni-i și luați.

Un dialog:

-Dragule, mă iubești?

-Da.

-Cât mă iubești?

-Oricât ar părea de ciudat.

Gogol îi scria lui Pușkin la finalul unei scrisori: „Nici „Arabescurile”, nici „Mirgorod” nu se vând deloc. Dracu știe ce înseamnă asta. Librarii ăștia sunt atât de ticăloși, încât ai putea fără nici o mustrare de conștiință să-i spânzuri de primul copac”. Eh, orice scriitor are gânduri de astea, dar… să respectăm editorii. Gogol însuși, după câte știu, a avut editori de prima mână. Iar tipografii râdeau la textele lui când culegeau textele.

Un titlu de ziar: Facem tot mai puțini copii. Așa e nu numai la noi, pe plan mondial aproape. E dramatic. Dar asta îmi amintește un banc de pe vremea lui Ceașcă. Cică umbla Ceaușescu prin țară și spunea oamenilor: fă și pentru mine un copil, adică pentru țară cum ar veni. Merge și la un țigan cu mulți copii: „Fă și pentru mine un copil”. „Bine, bine, dar vine doamna la mine sau merg eu la ea?”

Eu…Orice s-ar spune, oricât ar bârfi rău-voitorii mei (niște zerouri barate, trebuie s-o spun) voi spune cinstit și deschis: Sunt un scriitor mare. Poate-poate Cărtărăscu să fie aproape. Dar în urma mea, fără doar și poate! Dar nu! Nuuu! Fără falsă modestie sunt un om MARE! Ce să mai vorbim de ceea ce este mai mult decât evident: Sunt un om mare. Și știți și dumneavoastră de ce e în stare un om mare. Un om mare este capabil de orice, – să urce everesturi sau coboare în hell (Asta înseamnă iad, dar nu știu exact dacă se zice așa. Nici cum se scrie nu știu), să deschidă ușa cu capul, să spargă tampoanele cu capul, mă rog, etc. Știu-știu că mulți or să mă socoată cam lăudăros, iar lauda de sine… în fine, pute. Creadă ce vor, dar eu… euuuu… în fine. Modestia mă face să nu spun mai multe. Dar de mare-s mare. Nu numai că-s mare, dar țin ascunse în mine acele sentimente urieșești pentru care unul ca Giordano Bruno a mers în foc. Iar Costică Achiricesei merge zilnic la berărie. Merg și eu în foc, dar în focul creației. E drept, merg și la berărie… Dar să nu mai vorbim! Știți și dumneavoastră de ce este în stare un om mare. Mai ales când este așa ca mine: deștept, înalt, frumos, că toate domnișoarele și doamnele întorc capul după mine. Asta deși nu mai sunt așa tânăr. Dar știți vorba: Găina bătrână face zama bună! Însă tot mare sunt. Oricât ar bârfi unii și alții, niște zerouri barate, nu altăceva. Domle, sunt mare și pace bună, gata să merg în foc ca italianul ăla. Așadar, o spun cinstit și deschis: Sunt MAAARE!

Scriam pe 27 decembrie 2017: Acum vreo oră (pe la 19) am ieșit în întâmpinarea Mariei. Ea m-a chemat la telefon, cică s-o ajut. Eh, se alintă, n-are cine știe ce de cărat, dar mă cheamă. Iar eu na! îi fac plăcerea. Pe șosea întuneric și puțină lume. La crâșmă e ceva zarvă. La niște vecini în jos stau la poartă fetele. Chicote și veselie. Le știu de când erau copilițe – tot la poartă se jucau. Acuma-s domnișoare – vin băieții la ele ca motanii la putina cu smântână. Apoi lumini și lumini electrice la case, ghirlande de lumini multicolore, mai kitchioase și mai puțin. Casa băiatului cu firma de pompe funebre (fost elev al Mariei, îl cunosc și eu de copil) parcă e dintr-o feerie, cu brîuri de lumini de bun gust: albe și palid albastre . Să tot mori, frate!

În fine, avem zăpadă! Și a potrivit-o Cel de Sus să fie chiar de Sărbă(u)tori. Mihăiță a curățat dimineață aleea până la poartă, acum s-a umplut iarăși. Am pus firimituri pe pervazurile ferestrelor. Pițigoii au mâncat de două ori tot. Nu știu ce s-a făcut cu vrăbiile – nu mai vin. Le-or fi alungat pițigoii, care-s doar un pic mai mari? Nu cred. Mi-a venit ideea unui articol cu Ion Creangă, o convorbire cu bădia Ion în limbajul lui neaoș despre realitățile românești de azi și de totdeauna – o să-l dau în preajma zilei de 1 martie. Am timp. Dacă scriu într-o zi un sfert de pagină la articol e bine. Am mai spus aici că am renunțat la traduceri. Și acum constat că am mai mult timp liber. Mi-am oferit serviciile: aș mai scrie și la alt ziar. Mi-e lene însă să-mi adun textele de pe Facebook pentru o carte, cum îmi cere Viorel I. Oah, să adun, să selectez, să corectez… ! Mi-e greu să-i explic și lui că nu mă mai interesează să-mi apară cărți, să mă buric că am atâtea cărți apărute. Iar ca să merg la vară cu el prin țară să-mi promovez cartea, cum îmi propune, mă îngrozesc! Ce să fac, sunt un sedentar! Probabil strămoșii mei erau daci, nu migratori. Sau vreun roman care a prins o dăciță pe meleagurile iestea, cum face Florinache în Columna. Zău! nu mă fandosesc.

PS. Mănânc răcituri (piftie). Cică francezii, îmi spune Mihăiță, nici nu știu ce-s alea. La fel ne zice Eugenia că e în Spania. Doamne ferește și apără!

RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…