TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

Există un site literar „Citește-mă”. Tot mi-am propus să-l citesc mai aprofundat, dar din varii motive nu mă țin de cuvânt. Eu l-aș intitula puțin altfel: „Citește, mă!”

 

   -Cum te cheamă pe tine?

-Chitinel.

-Chitinel și mai cum?

-Atîta.

-Dar al cui ești?

-A lu’ Cîlan.

-Tu nu mergi la școală?

-Nu, la gădiniță.

-Și de ce nu te-ai dus azi la grădiniță?

-Tovatăta nu-i la gădiniță.

-Și de ce nu-i la grădiniță tovarășa?

-C-o băut ichiu

-Ce-o băut, măi?

-Ichiu, – strigă Cristinel. crezându-mă, probabil, tare de urechi.

(Dialogul l-am purtat pe vremea lui Ceașcă într-un sat uitat de Dumnezeu. Mi l-am notat pe o hîrtie atunci. Am presupunerea că situația se întîmplă și azi. Mai abitir.)

 

   S-a dus anul cel vechi, a venit unul nou. Dar au rămas mâncărurile sleite, chiștoacele aruncate peste tot, cu disperare parcă, urmele cafelelor pe mobile, pe cărți, pe unde vrei și unde nu vrei. Și zațul anului trecut în suflete – amar și leșios. Problemele nerezolvate. Zâmbetele echivoce și triste sau, în fine, tristuțe, abătute. Și insomniile, trezitul din somn în transpirație rece, gândurile descurajante. Ca niciodată parcă, sfârșitul de an a venit cu veștile prea multe ale unor cunoscuți și prieteni morți sau bolnavi grav, de boli urâte ale secolului. Și gândul de a scrie niște cărți, dar știi în interiorul tău că nu îl vei duce la îndeplinire. Vârsta, descurajarea, neputința de a mai lupta cu… și cu…

   Ne-am luat ieri o cățelușă de la padoc. Maria spune să-i zicem Ajuna, că am luat-o în ajun de Anul Nou. A început ieri să scheaune. Vai, vai! Ce-i? Nimic . Se plictisea singură. La padoc a stat mereu cu alți câini. Era o hărmălaie acolo și un miros, nu știu cum stau doamnele alea toată ziulica. E câine ciobănesc (în fine, o corcitură de câine ciobănesc), o să se facă mare, ne-au prevenit doamnele de la padoc. Cuminte. Ne urmărește tot ce facem. Iar când o mângâi – se topește de plăcere. I-am arătat cușca câinelui, i-am pus o saltea acolo și mâncare. Dar nu vrea să stea în cușcă. La ușă. I-am pus și aici o pătură, dar ea doarme pe ciment. Noi, oamenii, judecăm câinii după mintea noastră. M-am întâlnit cu Piticu, un tip care a lucrat prin casă la noi. „Ăăă, dom Radu, vă aduceam eu trei câini nu unul”. Da, maidanezi sunt peste tot. Nebunia asta a focurilor de artificii la „trecerea dintre ani” (e musai să ne exprimăm în clișee) nu a speriat-o pe cățelușa noastră adusă de curând de la padoc (încă nu ne-am hotărât ce nume să-i dăm). Nici nu i-a adus bucurie, cum nici mie nu mi-a adus – prea seamănă cu „pâinea și circul” împăraților de la Roma pentru plebe (prostime). S-a uitat mirată, cu ochii de porțelan negru: „Ce-o fi cu nebunii ăștia?!” Pe urmă și-a băgat din nou nasul sub coadă. Iaca na!

P.S. Scuzați pesimismul. Să zicem că mă doare o măsea, dar nu cea „de minte”.

 

   În liceu am mers la gazdă, undeva pe Splai Bahlui. Doamna Stamate, o femeie grasă și astmatică, într-un halat unsuros. Mahalagioaica tip. Trăncănea ca o gaiță, sfaturi moralicești care mă scoteau din sărite. M-am instalat, când seara a venit domnul Stamate: de la Bodega Podu Roș, chiurluit bine și cu chef de vorbă. Bine că nu era violent, dar avea chef în fiecare seară, „parfumat” bine, să discute cu mine. Era, de fapt, un lung monolog al lui. Spre deosebire de doamna Stamate, el îmi era simpatic, avea hazul lui. Văzând-o pe madam Stamate, cu veșnicul capot mirosind dubios, cu „târșâiții” ei, îl înțelegeam oarecum. Aveau un băiat pe care nu l-am văzut niciodată. Cică pictor. Pe toți pereții erau „capodoperele” lui – nuduri. Cât mă pricepeam eu, erau mai degrabă niște chestii scabroase, muieri bașoalde, crăcite, nu vă mai spun. Ah, „capodoperele” alea, mobilele schiloade, somiera scârțâitoare, spartă, cumpărată, probabil, la solduri, mirosul de tocăniță… În fine am stat numai două săptămâni, deși mama plătise pe o lună, și am spus acasă că nu mai vreau la gazdă. Mama n-a zis nimic – m-a înțeles.

 

   Așadar, tata a ajuns dascăl la biserică în satul lui, motiv pentru care le creștea inima „moșnegilor”, părinților lui. Însă el continua să ducă și viața lui de dinainte: să umble pe la nunțile și balurile din șapte sate, să „hăndrălească” cu băieții și, de bună seamă, să umble după fete. Și trecuse de 30 de ani, dar de însurat – ioc! Și într-o seară vine taică-său, bunelul Petrache, intră în casă cam pus pe harțag și zice bunicii, arătând spre tata:

   -Îl vezi? De-amu nainte nu-i mai dai de mâncare până nu spune că se însoară și cu cine.

   Tata a rămas mai întâi tablou. Dar și-a revenit repede. Că știți vorba: Pe unde dracul tăia lemne, el culegea surcele. A început să se caine, să dea din colț în colț, că câr, că mâr. Până la urmă, văzând că nu e chip:

   -Tată, da’ cine-o spus că nu mă însor? Mă însor.

   -Bun, Iaca-i bun. Asta vreau eu să aud de la tine. Da’ cu cine?

   -Păi… mă gândeam… cu Varvara lu’ Stănilă.

   -Ptiu! Prost mai ești, băiete. Ce tont am crescut, Doamne – se plesnește bunelul Petru cu palma peste frunte. – Cu poama ceea, măi? Alta nu ți-ai mai găsit?

   Tata știa el ce zice. Anume o pomenise pe Varvara, curva satului. Că și taică-său fusese pe la ea – știa Tata. Și maică-sa, bunica mea, făcea fețe-fețe, că și ea aflase că bărbatu-său umblase pe la Varvara ceea.

   -Atuncea cu Lența lu Stănilă.

   -N-are pământ, mamă dragă – sare maică-sa, bunică-mea.

   -Și mai e și șpanche pe deasupra – zice și taică-său. Alta mai acătării n-ai găsit?

   -Zâna lu’ Neculai Margină?

   -E proastă ca noaptea.

   Și atunci Tata zice ceea ce pregătise dinainte. Celelalte pomenite fuseseră doar ca nadă pentru părinți. Că el vorbise cu mama din vreme:

   -Tată, atuncea Augustina lu’ Surdu n-ar fi bună?

   Deodată taică-său și maică-sa, bunicii mei, s-au luminat la față. Parcă pogorâse Duhul Sfânt asupra lor:

   -Da, măi, asta ar fi bună. Are tat-su o grămăzimea de pământ. E tinerică. Cumințâcă.

   -… și frumușâcă, ca să nu mai zic că-i din familie de gospodari, – completează și mama lui, bunica mea.

   Și uite așa s-a însurat Tata.

 

   Ploaie înghețată cu ace de gheață, ceață înghețată, până și ciocolata e de înghețată (sau vițăvercea: înghețata e de ciucalată). Da, dar vine Anul Nou. Strămoșii noștri, romanii, sărbătoreau începutul de an la 1 martie. Ferice de ei! Mă grăbesc să recuperez în anul ăsta ce se mai poate. Ora două și patruzeci. Chior de somn, mă îmbrac bine, așez pătura peste picioare, mă încălzesc cât de cât cu cafeaua (eh, am făcut ceva zgomot, Maria s-a răsucit nervoasă în pat, dar mâine am să-i spun versurile topârcenești ca s-o împac:

Ochii negri, faţa albă,

Păr întunecat şi mare,

Inima – un sloi de gheaţă.

Alte semnalmente: n-are.

 

   Un final…Termin textul și cadavrul zilei moarte ca o boschetară de la Bucium, din Bularga sau rebegită de frig la Gară mă prinde prăbușit peste tastatură. Copii textul. E o zi stinsă cum e zăpada murdară radioactivă de la CET II, ca o târfă ieftină și anemică, ca o fătucă dezvirginată demult pe un maidan. Mă culc când încep să umble mașinile – furnici harnice spre oraș. Noapte bună!

  

    În casa bunicii nu se simţea miros de gutui, nici nu veneau „miresme de mătăcină şi isop”, ca în casa bunicilor Lizucăi, ci era zăpuşeală şi mirosea vag, cum spuneam, a caca de pisică. Bunica îşi pierduse mirosul, iar mîţele îşi făceau de cap pe sub laiţă. Bunica trona pe pat, între perne, iar noi, nepoţii, mamele şi alte rude, umblam în jurul ei, ca nişte pui în jurul unei cloşte. Apoi bunica începea să analizeze nepoţii: „Da’ aiasta a cui îi, fa?” „Asta-i Claudiţa lui Vasile şi-a Petronelei, mamaie”, îi spunea vreo fiică. „Vai, ia uite ce frumuşică-i”, plesneşte din palme bunica la aşa frumuseţe. „Măi, măi, şi ce rochiţică cu fiong roş! Şi cu iepuraşi!” Pe urmă se-ndreaptă şi zice cu alt glas, mai gros: „S-o dat în partea Dudumăneştilor. Moţată şi tare-i mai plac bulendrele. Bucăţică tăietă mă-sa!” „Vezi, mamaie să nu te-audă, că-i dincolo.” „Lasă să m-audă, că nu-i mai încap ruminelele în casă. Zic: Da’ ce-s trebuie atîtea, Petronelo? Ea ‘ce: Mămico, femeile din ziua de azi trebuie să aibă grijă de ten. Ei, dacă-i vorba de teeien, s-o mîntuit treaba.” Pe urmă bunica îşi îndreaptă privirile spre alt nepot. „Da’ aista?” „Aista-i Răducu Săndicăi şi lu’ Jănică.” „Vai, ce cuminţăl îi el! Bată-l focu’ să-l bată! Vin’ la bunica să te pupe!” Eu (căci Răducu eram eu) mă feream cît puteam, fiindcă mi-era frică de gura rece şi uscată a bunicii. Pe urmă bunica se-ntoarce spre femei şi zice cu alt glas: „Îl vezi cum stă închiorchioşăt? Parcă vre’ să te-mpungă. Aşa-i şi mă-sa, că nu-i mai ajungi cu prăjina la nas.” Mama, nora ei, auzea, dar înghiţea găluşca. Pe urmă privirile bunicii sînt atrase de un nepoţel, care se juca la masă: umplea un pahar cu resturile de vin din celelalte pahare şi bolmojea în legea lui de copil. „Aista-i a lu’ Gheorghe, nu?” „Al lui, bunică.” „Vai – exclamă bunica încîntată – ce şepcuţă are el. Ptiu-ptiu-ptiu, să nu te deochi.” Pe urmă cu glas mai gros şi mai scăzut: „Ia uite, fată hăi, cum învîrte paharele. Te pomeneşti că-i samănă lu’ Gheorghe. Că să se facă vin din cîcat, tot l-ar bé. Izact ca el. Cum îi sacu’ şi peticu’.” Şi tot aşa lua la rînd pe toţi nepoţii. Nu scăpa nici unul.

 

   Pe soția lui Ionel, consăteanul și prietenul meu, o cheamă Leana. Și mi-a zis odată când i-am trimis o felicitare: „Băi, Radule, îți mulțumesc că numai tu îmi spui Leanei. Ceilalți îmi spun Lenei”.

   Am văzut spectacolul cu Coana Chirița jucată de marele Miluță Gheorghiu încă de când eram copil. Pe urmă l-am mai văzut de două ori. Briliant! Îi venea ca turnat rolul. Spectacolele cu Petrică Ciubotariu și Teodor Corban nu le-am văzut. Un poet ieșean mi-a spus că Teodor Corban era vulgar în rolul Chiriței. Ca să sugerezi vulgaritatea nu trebuie să fii tu însuți vulgar. Am văzut-o și pe Draga Olteanu, când a venit la Iași, într-o adaptare a lui Tudor Mușatescu după Alecsandri. Minunată și ea în rol. Rețin de asemeni pe Cosma Brașoveanu și Marian Hudac jucând pe Brustur și Cociurlă, ginerii Chiriței. Filmele însă după Coana Chirița sunt o porcărie, e drept, și din cauza tehnicii, căci în epoca de piatră nu poți face decât piatră șlefuită. Spun toate acestea ca să susțin că Naționalul ieșean trebuie să joace mereu Chirița. Iașii fără Chirița e ca un oșean fără clop. Măcar de jucărie, păstrat pe un dulap, dar tot trebuie să aibă unul.

 

   E o vorbă: Frumoasă de (ca) mama focului. Cum vine asta: mama focului? Pentru vorbulița asta trebuie să ne întoarcem cu mintea pe vremea matriarhatului, când mama stăpânea focul, vatra familiei. Ea, mama, era văzută de ceilalți ca o zeiță, care făcea focul, mâncarea, făcea copiii. Ea era Născătoarea. Bărbățelul era mic și insignifiant, mama focului însă era atotstăpânitoarea. Când am lucrat în satul Burdusaci, undeva departe de Bacău, veneau tractoriștii la profesorul Mihăilă pentru că-l știau pasionat de asta. Îi aduceau idolițe din lut din neolitic găsite în arătură: cu sâni uriași și cu zgău asemenea, care mai încoace s-a chemat fătăciune. Acestea au fost primele zeițe ale omului – mamele focului, ale vetrei și ale nașterii. Sigur că erau percepute ca frumoase. De aceea se zice astăzi, fără să mai știm de unde vine vorba asta: frumoasă ca (de) mama focului!

 

   A nins, pământul s-a acoperit de zăpadă, pomii s-au încărcat și ei. E ca-n Andersen, dacă suportați metafora asta tocită. Dar păsărelele suferă: își găsesc mai greu de mâncare. Am văzut niște pițigoi ciugulind o tufă de trandafir care a rămas deasupra zăpezii. Maria le pune semințe pe pervaz. „Măi, ei nu-s învățați să „servească” masa ca oamenii – ciugulesc pe unde apucă”. Le arunc firimituri pe jos, imediat vin. Și câte zece am numărat. Au venit și două gaițe. Întâi au stat mai departe, într-un cireș din grădină. Apoi și-au înfrânt orice teamă și au venit mai aproape: mari, frumoase, cu cenușiu, alb, negru și albăstriu pe aripi. Le-am aruncat și lor firimituri: „Măi, să nu vină motanul”. „Nu vine, că doarme-n perne la bunica.”. La mama, de fapt, dar așa ne-am învățat să-i zicem, „bunica”, de când erau copiii noștri mici. Și apoi e chiar bunică, are peste 90.

 

   Mai mergeam serile la învățătorii Pârău. Mă chemau simțindu-mi, probabil, singurătatea: „Hai, dom profesor, că avem răcituri”. După ce ieșeam spre Meletin și treceam podul fără balustradă, mă simțeam mai liber. Îmi dispăreau din minte toate cele de zi cu zi. O luam înainte pe șes, cu pieptul în vânt. Pe cărarea de aici mergeam spre învățătorii Pârău. Drumul acesta era pentru mine mai ceva decât seara de după aceea petrecută la învățători. Cu tâmplele zvâcnind, umblam pe câmpul pustiu. Nu știu de ce, îmi aminteam de copilărie, de timpul nevinovat, rămas mult în urmă, fără precauțiile de după aceea. Câteodată în valul de vânt amestecat cu lumina lunii își făcea apariția în fața mea un câine sau o oaie rătăcită. Se oprea bezmetică și stătea tăcută în fața mea. Bisisica! îmi șopteau reminiscențele literare. O ocoleam.

   Într-o noapte de martie a anului 1897, Miguel de Unamuno se trezește cuprins de angoasă („la congoja” i se zice în spaniolă). Este disperat fiindcă Raimundo, ultimul lui fiu, născut de curînd, avea meningită tuberculoasă, iar în boala fiului Unamuno vede o pedeapsa divină pentru că își pierduse credința cu 16 ani în urmă. Și începe să plîngă nestăpînit. Atunci Concha, soția lui, sfîșiată de milă, îi strigă:

   -Copilul meu!

   Acest strigăt l-a urmărit toată viața pe marele filosof și scriitor, sugerîndu-i ideea unei duble semnificații: a femeii adevărate, de mamă în primul rînd, și a bărbatului adevărat, în primul rînd copil al femeii sale. Personajele sale cele mai puternice vor fi femeile care sînt sau vor să fie mame.

 

RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…