Un toast georgian, preferatul meu. La aniversarea cuiva: „Dragul meu…, beau pentru sicriul tău din lemn de stejar de o sută de ani, stejar pe care astăzi dimineață l-am sădit.”
Înainte vreme „venetic” era cuvânt de ocară, adică ceea ce prin Cajvana Sucevei, îmi spunea Luca Pițu, se numea „vinitură”. Într-un sat cei nou-veniți nu erau văzuți cu ochi buni. Asta ținea de un anume conservatorism al civilizației țărănești. Astăzi venetic, cel puțin la mine la Tomești, unde peste jumătate din locuitori sunt „venetici”, nu mai are conotație negativă.
Nițică istorie… Venetic vine de la venet, numele vechi al venețienilor. Se știe că Ștefan cel Mare a fost aliat cu venețienii în lupta lor antiotomană. Astfel, veneau în Moldova lui Ștefan o mulțime de venețieni. Hainele lor somptuoase și, probabil, ifosele lor, nasul pe sus, i-au făcut pe moldoveni să nu-i suporte, iar cuvântul venet a devenit venetic, un străin înfumurat.
Bohumil Hrabal povestește de un prieten: Când era un ger sinistru, a văzut un cățel lăsat afară în balconul unui bloc. Și omul s-a gândit să-i facă câinelui o cușcă. Și s-a apucat s-o facă. Când a terminat de tăiat ultima scândură, i-a scăpat fierăstrăul din mână și și-a tăiat trei degete… Când și-a revenit, s-a dus să le dea stăpânilor cățelului cușca, dar aceștia i-au spus că nu mai au nevoie de cușcă, pentru că au eutanasiat câinele ca să nu mai sufere de frig. Fără comentarii. Faceți-le dumneavoastră
Mergeam în audiență la inspectoarea-șefă de atunci – tovarășa Domnica Murgoci, la care făcusem practica pedagogică pe vremea studenției, la liceul „Garabet I. Brăileanu”, cum am găsit numele criticului în teza unui elev ajuns cu cartea până la genunchiul broaștei, cum zicea Humuleșteanul. Mi-ar trebui pana lui Dante, cel care zugrăvea Purgatoriul păcătoșilor, ca să descriu anticamera de la intrarea în audiență. Unii simțeau nevoie să vorbească, să se destăinuie, așa că te apucau de rever, de cravată, de ce parte a hainei apucau și îți expuneau toată poliloghia lor cu detașarea de la și până la. Alții stăteau nemișcați, repetându-și probabil în minte ca „apucați de pedepsie”, cum zice mai sus-pomenitul Humuleștean, ce au de spus inspectoarei-șefe. Și mai trecea râzând și inspectorul Guzganu, mâna dreaptă a doamnei Murgoci (el taie și spânzură în Inspectorat, șopteau cad(av)rele didactice), și spunând: „V-ați învățat poezia?”, adică au învățat pe de rost speech-ul pe care urmau să-l susțină în fața inspectoarei-șefe? Alte doamne profesoare aveau ochi măriți ca și cum l-ar fi văzut pe mititelul ori erau apucate de dambla. Altele stăteau țepene de parcă făcuseră pipi pe ele și așteaptă să ia o palmă la fund ca-n copilărie.
A nins puțin, cu o făină albă s-a acoperit pământul. Crucea mare, luminată de pe vârful dealului aproape nu se mai vede. Stau la căldurică, mă uit la handbal (îmi plac franțuzoaicele), mănânc cârnați, chișcă, răcituri, tot felul de dulciuri (văd că odată cu vârsta Maria se întrece în ale bucătăriei). Azi am scris pe aproape trei săptămâni înainte pentru ZdI. Gata! Mai bine citesc ceva. Recitesc Musil și Joyce – e Crăciunul, e musai să mă delectez cu ceva deosebit. Mi-am pus hârtiile la capul patului – să vedem, poate scriu ceva. M-am întrerupt. A venit Mihăiță din Franța. Asta da surpriză! Eu nu știam că vine. Mariei îi spusese.
Porumbul, planta introdusă în țările române în secolul XVII, are numele de la porumbel. E o metaforă. Dacă te uiți la un știulete depănușat (desfăcat se spune pe la mine), vezi că seamănă cu trupul unui porumbel fără aripi. Grațioasa și mult iubitoarea pasăre se mai numește în Moldova cu o vorbă slavă: hulub. Se mai zice și vorba de alint: hulubaș – o păsărică, o păsărea, o păsăruică. Hulubaș este și un frumos nume de familie. Nu mai vorbesc de mulțimea de sensuri ale lui păsărică, că o să zici că am păsărele la cap. Preotul ortodox polonez Iraclie Gołęmbiowski (de la golemb- porumbel) a venit în Moldova, la Șipotele Sucevei, luându-și numele de Porumbescu. Popa Iraclie a fost tatăl lui Ciprian Porumbescu. Și alte nume de familie românești vin de la porumb (probabil mai mult de la pasăre decât de la plantă): Porumb, Porumbeanu, Porumboiu. Porumbul se mai numește și păpușoi (popușoi), care este tot o metaforă. Știuletele împănușat seamănă cu o păpușă mai mare. Înainte, la țară, nu existau ursuleți sau maimuțe de pluș uriașe. Făcea mama o păpușică din cârpe sau cioplea bunicul una din lemn și gata. La o adică copilul se putea juca și cu un fir de păpădie sau cu o frunză de boz. Credeți că era mai puțin fericit? Păpușelele fiind mici, știuletele le-a părut țăranilor un păpușoi. Alte vorbe frumoase despre porumb, vorbe care, mi se pare mie, se cam pierd. Și e păcat, tare păcat! Porumbul sau păpușoiul cunoaște mai multe stadii de creștere: întâi este „în păpuși”, apoi „în mătăși”, apoi „înurzit” (de la „urzeală”, când încep să se cunoască grăunțele ce vor fi pe ciocălău), apoi „în lapte”, apoi „în ținte” și, în fine, „copt”. Mă opresc aici. Am bătut câmpii lingvistici puțin, ca să întrezărești un lucru: Ce frumoasă limbă avem! Doamne! S-o iubim și s-o îngrijim ca pe un hulubaș.
Mă trezesc pe la aproape două noaptea cu o idee de articol în cap. Se va chema „Legat de glie”, va cuprinde povestea transferului nostru în învățământ, pe vremea comunistă, din județul Bacău în județul Iași și va apărea în ZdI în prima săpt. din anul ce vine. Dar probabil va cuprinde două părți, pe două săptămâni. Nu prea obișnuiesc eu să mă întind, nu-s „zamă lungă” cu scrisul, dar de data asta povestea merită – mă gândesc că în special pentru cititorii care nu au prins comunismul; dar și pentru cei care l-au prins, ca să-și mai amintească de cele, poate, pe care le-au uitat și sunt predispuși să vadă totul în roz. Pentru anul ăsta am scris deja „Anul Nou: orașul dă peste margini”. Va apărea miercurea ce vine. Mă străduiesc să scriu cel puțin la nivelul articolului de săptămâna trecută – „După treizeci de ani” – mult apreciat de cititori (na! dacă nu m-oi lăuda eu, apoi cine?!) Ies afară mai întâi, colindătorii s-au culcat, câteva stele ies prin norii albi, câinii satului latră prin somn, beculețele multicolore de Crăciun (oho, s-ar cruci bunicii și străbunicii noștri să le vadă) agățate de Primărie peste șosea clipocesc liniștit (spre deosebire de celelalte, la biserică și la unele case, tare obositoare prin zvâcnetul lor luminător – oare cum pot dormi oamenii din aceste case?). Mă gândesc: Câteodată îmi place mai mult liniștea nopții decât zarva zilei. Buuun! Ia să mă apuc eu de treabă. Cafeaua, o mandarină și… cum spune James Joyce în „Portret al artistului în tinerețe”, o carte și un autor pe care îi iubesc: „Ce simplă este viața la urma urmei.”
Au venit copii cu colindatul, ziceau repede și sughițat, cum fac copiii, cum făceam și eu în copilărie. A venit și unul de vreo 40 de ani, nețigan. Probabil să aibă de tras o dușcă. A venit și fata Mădălinei, vecina noastră, cum și Mădălina venea când era copil. Dar la un moment dat a venit o fată de vreo 15-16 ani: Sus în poarta raiului… Până la sfârșit. Se vedea că îi plăcea să cânte. A cântat atât de frumos, că m-a emoționat până la lacrimi. I-am făcut semn Mariei să-i dea mai mult ca la ceilalți:
-Cine-i, măi?- o întreb pe Maria.
-Nu știu cum îi cheamă. Îs veniți. Și-au făcut casă pe aici, la o sută de metri mai sus de noi.
Ce scriitor mai sunt și eu: N-am nici Meritul Cultural măcar clasa a III-a. N-am nici Ordinul Național pentru Merit în Grad de Cavaler (de la Malta?). N-am nici Ordinul Ziariștilor clasa I-a sau măcar ultimul, ăl mai mic ordin, un ordinuț acolo, n-am nici măcar Crucea Patriarhală acordat de Patriarhul nu știu care. N-am nici nușce chestie „pentru meritele avute în creația artistică și promovarea culturii românești în țară și peste hotare, pentru abnegația deosebită în slujirea instituțiilor culturale din Moldova” ca Grigore Ilisei, etc, etc. În loc am insomnii și, uite, domle, scriu prostii la ora 2.40 noaptea și arăt ca un așternut răvășit. Și mă mănâncă la ficați că alții au…
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
