TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

Bohumil Hrabal (scriitor tare drag mie), care era acuzat că bea prea mult, spunea că cele mai puține accidente mortale se întâmplă în cârciumă.

Mărțișorul anul acesta e adus de o babă cu cojocul gros. Un vântișor rece și subțire te taie la lingurică. „Nu știu alții cum sunt”, dar pentru mine 1 martie este în primul rând ziua de naștere a lui Creangă.

„Rămâi veșnic prin scrierile tale”, îmi zice prietena Angela Silion. Mda, veșnic rimează cu sfeșnic – ca un sfeșnic coclit într-o bisericuță rece de țară, cu un popă navetist și cu o lumânare ieftină, cumpărată de o babă cu câțiva bănuți înnodați în batistă.

În satul Burdusaci, unde am lucrat în învățămînt pe vremea Odiosului și Sinistrei, aveam într-o zi o „fereastră”, cred că cei mai mulți știu ce înseamnă. E o oră pauză între alte două ore „pline”. După pauza asta, țin minte, aveam teză la o clasă. Așadar, aveam fereastră și am ieșit prin sat. Acolo, în centru, erau cam toate „instituțiile” satului: școala, biserica peste drum, magazinul la vreo 30 de metri, iar în spatele magazinului, în aceeași clădire, era crîșma numită bufet pe atunci. Ies eu, mă plimb pe uliță, mă gîndesc la subiectele la teză, mai schimb peste gard o vorbă cu o femeie de vreo 50 de ani care mă distra cu umorul ei cinic (ăăă, dom’ profesor, păi eu dacă nu făceam întreruperi de sarcină, cred că acuma aveam vreo treizeci de copchii) și îmi iese înainte un țigan. Îl chema Pletosu, dar lumea îi zicea Broscoi, avea niște ochi ieșiți din orbite, exoftalmici parcă se zice. Fetița lui era eleva mea, tare slăbuță, săraca, cred că nu mînca cum trebuie. La învățătură era și mai slabă, aveam impresia că în casă vorbeau numai țigănește; nu știa bine românește, se exprima foarte greu. Deci, îmi iese Broscoi înainte cu biciul sub braț, că avea căruță cu cai, și începe să mă perie:

-Dom’ profesor, ce-mi place de matale, că ai reșpect pentru oameni, ești popolar…

-Bine-bine, hai, spune ce vrei.

-Nimica, dom’ profesor, să chiorăsc eu. Hai să-ți dau o bere, că îmi place de matale, că dai „bună ziua” la oameni, ești popolar…

-Nea Pletosu, nu pot să merg la bere, dom’le, că am teză după aia.

-Da’ ce, o bere pentru un bărbat ca dumneata contează?

În fine, mă mai alint eu o vreme ca mireasa la pat și pe urmă mergem după colțul magazinului, la Dragoș la bufet. Dragoș ăsta era un tip de vreo 60 de ani, roș în obraji, apoplectic, bea și el cot la cot cu clienții. A mierlit-o curînd după aceea. Broscoi ia două beri Bucegi, berea oamenilor muncii de atunci, și iar începe să mă lingușească:

-Dom’ profesor, ce-mi place de matale, că ești popolar, nu ești cu nasu’ pe sus, stai de vorbă cu oamenii. Să chiorăsc eu dacă nu ești om de comitet.

-Domnule, zic, e normal, nu? Trebuie să ne respectăm.

Și, cînd mi-era lumea mai dragă, Broscoi îmi trîntește replica:

-Dacă ai reșpect pentru oameni, de ce mi-ai lăsat fata corigentă? A?

Dealul din față e luminat pe un sfert. Luna însă se vede în continuare. Doamne, ce frumos! Un nor plumburiu, dar roz deasupra: Iese soarele. Julia Roberts își ia la revedere de la anchetor – Denzel W. Muzica crește ca în mai toate filmele americane. În fine, alta e concluzia filmului, dar tot cu muzică mare. Cam mincinoasă muzică, dar cum să n-o iubești pe Julia, buzata asta atât de bunuță?! Ca actriță vorbesc…

A vrut să ningă, dar s-a preschimbat în ploaie. Apoi s-a oprit. Pe șosea, în dreptul bisericii, mașini și mașini – în fiecare sâmbătă dimineață se face slujbă de pomenire. Un grup de șapte porumbei (i-am numărat) dau rotocoale în înaltul cerului albastru spălăcit, a ploaie. Pe dealul dimpotrivă se aud lovituri de teslă în lemn – cineva își face casă. O fată trece grăbită la vale, cu „pletele-i curg râu”. S-o fi ducând la vreo întâlnire? În rest strada pustie. Ia să merg eu în casă. S-a terminat și cafeaua… Trebuie să vină cineva să-mi rezolve cu facebookul: nu pot să am acces de la un anumit nivel pe postările de dinainte. Și trebuie să le strâng pentru cartea pe care mi-a cerut-o Viorel Ilișoi: Cartea de pe Facebook, așa se va chema. În fine, îmi trece prin cap că aș putea s-o intitulez și Furăciuni facebukiste.

Odată, pe la Abator (ce-oi fi căutat pe acolo, seara târziu?), se urcă în tramvai un popă. Țin minte bine, că nu oricând vezi așa ceva. Popa era vădit beat și cu anteriul plin de noroi. Probabil căzuse. Noi, călătorii din tramvai, ne uităm și nu spunem nimic. Oameni civilizați! Și doar o femeie de la mahala, cu batic în cap, îi zice:

-Așa, părinte, ai băut. Frumos îi?

-Dumneata să taci din gură. Nu te-am întrebat nimic.

Dar femeia parcă nici nu-l auzea. A continuat:

-Frumos îi? Spune și dumneata.

-Vezi-ți de treaba dumitale.

-Da eu zic: Frumos îi? Zău!

Popa a coborât la prima: cu anteriul murdar, cu un obraz roșu, umflat, tumefiat, ca să zic și eu ca telectualii. Dar femeia vorbea în continuare:

-Eu așa zic: Preut! Frumos îi?

Eram așa de fericit când veneam de la ea, după ce stătusem toată seara îmbrățișați la „balenă”! Puteai să prinzi iepuri cu mine. Veneam acasă noaptea, dar toate – drumul, casele, dealurile în pâclă – îmi păreau luminoase. Cerul întreg îmi apărea ca o cupolă imensă, acoperitoare, iar țârâitul greierilor – un cântec de dragoste. Căci, atunci când ești fericit, orice lucru te face și mai fericit, chiar și noaptea, chiar și frigul…

Îmi reprim ideea să scriu ceva despre moarte. De ce să mă tot gândesc la ea? Cui folosește? Oi fi eu Stăpânul Universului? De parcă Dumnezeu ar fi zidit totul de dragul tău. Mai bine să mă gândesc, fără gânduri abstracte, la viață. Așa cum făcea tata. Ca o tombateră, adică o persoană cu idei învechite, de fapt cu idei vechi, ale tatei: Din neogreacă: ton patéra „care imită pe tata”. Mda, gânduri încâlcite, de ora 3 noaptea. Și filosofia asta e bine în viață să fie ca sarea în bucate – doar un vârf de cuțit.

Ora 6 dim. Am lucrat la Cartea de pe Facebook, acum mă culc. O pară mare pe masă – n-am putut s-o termin de mâncat. Sunt tentat să-mi mai fac o cafea, dar nu. Mă tot gândesc (vreau să scriu) la fiica lui Ștefan cel Mare, Elena (Olena). Îi scria din fundul Rusiei, unde era măritată cu țareviciul. S-a păstrat numai capul scrisorii: După ce îi înșiră toate titlurile, așa cum era obiceiul pe atunci (cam și pe acum) pe jumătate de pagină: Hospodar al Țării Moldovii, stăpânitor al Pocuției și Podoliei, etc, etc, Elena îi scrie: Dragă tată! Inimioara ei de fiică trebuie să-i fi șoptit să-i spună așa mărețului Ștefan. Și iată-l pe Ștefan, marele domnitor, atletul creștinătății, într-o postură atât de scumpă pentru noi, atât de umană – de tată. Dragă tată!

RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…