La „Carne” o tipă de vreo 50 de ani, pungită pe la ochi, gheboșică puțin, cu un paltonaș gălbui scămoșat – pare o buburuză rătăcită. Ține în mînă o bucată de costiță pe care o întorcea pe toate părțile. Apoi o returnează vînzătoarei: Mai bine o bucată de slănină… Dar să fie slabă, adaugă repede. Cum dracu să fie slănina „slabă”? mă gîndesc. Vînzătoarea nu zice nimic. E învățată.
Una din fiicele lui Ștefan cel Mare, Elena (Olena), cea zămislită de Evdokia de Kiev, prima soție a lui Ștefan, a fost măritată de taică-său în 1483, așa cum se făcea atunci, ba și mai încoace, din interes. Nu știm ce vârstă avea, dar bănuim că era foarte tânără. Așa era pe atunci. Căsătoria unei fiice sau a unui fiu de domnitor însemna o alianță. Prea puțin, mai degrabă deloc, erau luate în seamă vârsta, sentimentele acelor fii domnești (în fine, aș putea spune mai multe pe tema asta, dar s-o lăsăm). Cel ales de măritul Ștefan pentru fiică-sa Elena a fost Ivan cel Tânăr, fiul cneazului Ivan al III-lea al Rusiei. Elena i-a născut lui Ivan un singur fiu – pe Dmitri. Ivan a murit în 1490, iar Elena (Olena), numită de ruși Voloșanka, adică Valaha, dovedind că era sânge din sângele lui taică-său, s-a implicat în luptele pentru putere. Era mamă de țarevici, nu? (va urma când va urma, mai precis când voi avea dispoziție, na!)
Scriam acum trei ani: M-am dus afară să aduc un borcan de compot de vișine. Avem o cămăruță, unde ținem astfel de gemuri, compoturi, etc. Mai nou doarme și cățelul acolo, iar motanul e și el prin preajmă. Cînd să mă întorc, am intrat pe cealaltă ușă – așa, fără motiv. Cînd deschid, Maria ținîndu-se cu mîna de inimă:
-Ce m-am speriat! Am crezut că-i Mihăiță.
Ea, săraca, crede că Mihăiță și Raluca o să vină acasă de Crăciun din Franța. Mi-a spus de dimineață că așa are ea un sentiment, că a visat nu știu ce și că ne vor face o surpriză.
-Stai cuminte, măi femeie, că nu vine nimeni. Au copil mic, cum să vină?
-Da, dar noi cum am mers acasă cu el douăsprezece ore cu trenul pînă la Baia Mare? Avea doar cîteva luni.
-Ei, s-o mai schimbat acuma lumea, bre.
Ideea unei cărți care m-a atras la un moment dat: Doamne și tovarășe române. Biografiile lor fără parti-pris-uri: Olena, fiica lui Ștefan cel Mare, soția mareșalului Paulus, tovarășa Ana, Ceaușeasca. Dar și prințesa Maria Obrenovici, care a avut doi copii cu Alexandru Ioan Cuza. Istorie amestecată cu literatură, fapte, dar și dureri de femeie.
În copilăria mea, în special toamna și iarna, după ce se făcea vinul, venea la noi de peste drum vecinul și ruda noastră, nenea G. : povestea câte-n lună și stele cu tata, că amândoi erau povestitori buni. Beau și povesteau. Nu erau nici televizoare pe atunci, nici alte alea. Mama le punea pe masă slănină și murături. Și pâine coaptă în rolă. Eu și soră-mea Doina ne uitam în gura lor ca la sfintele moaște. În acest timp jucam șah cu nenea G. Mă bătea mai întotdeauna. L-am bătut de vreo două ori când „o scăpase pe arătură” și băuse prea mult. Tata îi tot umplea paharul, „ca să te bată Radu la șah”. Pe urmă ieșea afară cu carafa în mână ca să se ducă la butoi și s-o umple din nou. „Unde te mai duci pe întunericul ista?!” îi zicea mama. „Nu , măi – îi răspundea tata – o iau pe urma scursă, că, orișicât, după atâtea pahare nu mai pot ține carafa dreaptă”. „Lasă că linchește cânele și pe urmă adoarme-n cărare”, adăuga și nenea G. „Noroc că are tohoarca groasă”. Și uite așa, cu porojănii de aiestea, stăteam toată seara până în adâncul nopții. „Du-te, măi dimone, la culcare”, îmi zicea mama, care le cocea pe plită băutorilor turte fără drojdie. Ah, că bune mai erau! Numai să le mănânci când îs calde și cu lapte fierbinte. N-am mai mâncat din acestea de 50 de ani, dar tot mi-e poftă de ele. Însă eu stăteam în continuare, frecându-mi ochii ca să n-adorm. De la o vreme se auzea un șuierat la poartă. Era tanti V. soția lui nenea G: „Hai, G, acasă că s-o făcut noapte.” Dar tata o chema cu vorbe frumoase și tanti V, intra în casă. Stăteaaau la vorbe, paharele se goleau, iar eu aromeam a somn. „Ț-am spus să…” spunea iarăși mama. Până ce mă lua în brațe și mă culca în pat.
Din romanul la care „ciocănesc” noapte de noapte: Creșteam, eram deja la liceu, și începeam să-i văd altfel pe oamenii pe care-i cunoșteam din copilărie. Mătușa Tinca, de pildă. Venea des pe la noi, fiindcă mama îi cosea rochiile. Venea la probe. Mama învățase croitoria când era fată, dar nu-i plăcuse și nu o practica. Dar pe mătușa Tinca nu o putea refuza, știa să „o ia”. „Cine să-mi facă mie rochiile, fată? Nu vezi, cât de doapă și grasă sunt, că mai bine mă sări decât să mă înconjuri? Nu știu, nu s-au gândit ăștia să facă reviste de modă și pentru cele grase”. Ei, reviste de modă pentru cele grase sunt, mai bine zis pentru cele plinuțe, dar mătușa Tinca – cel puțin în adolescența mea – era grasa graselor, o chișcă umplută până la refuz. Mai era și bărbătoasă, cu o figură plată și sprâncene crescute anapoda, răsfirat. Cum se va fi culcat „chișca” cu atâția bărbați? Sau invers: cum de se vor fi culcat atâția bărbați cu această chișcă? Să fi fost ei grozav de „doriți”, fiind război și fără femei? Sau pote ea arăta mai bine în tinerețe. Astea erau gândurile mele de adolescent. Acuma bănuiesc că poate tocmai de asta, urâțenia ei să fi avut un rol.
„Dar, țață Tincă, ultima oară – îi spunea mama. Altădată nu-ți mai cos”. Dar, bineînțeles, că-i cosea mereu.
Potrivea în așa fel lucrurile ca să vină la noi când tata nu era acasă. Se temea de ironiile lui. Tata îi spunea Brigulina, după numele unei vestite curve a Iașilor de dinainte de război. Și curvele ajung celebre, nu numai vedetele de cinema sau de fotbal! Dar altădată mătușa Tinca îl căuta pe tata și-i spunea: „Hai, măi Jănică, vină tu și-l împacă pe Petrache. Că numai tu ești sănătos la cap dintre noi”. „Noi” erau ceilalți frați. Cu firea ei violentă, mătușa ajungea la vorbe nesăbuite și certuri cu moș Petrache. „Cere-ți iertare, proasto!” îi spunea tata. „Iertarea-i scrisă în cărțile sfinte. Asta trebuie să faci”. Dar tata mergea până-n vârful dealului ca o Golgotă și îi împăca.
Am întâlnit-o într-o seară în stația de autobuze către casă de la marginea orașului. Am mers în față să văd numărul autobuzului și acolo, în semiîntuneric, am dat peste ea. Avea două coșuri în mână, fusese la piață cu „marfă”, cu fructe sau cu struguri, cum fac tomeștenii mei. M-a izbit deodată părul ei cărunt – nu-l știam – dar mai ales ochii ei ciudați. M-a pupat, deși nu mai eram un copil. M-au mirat buzele ei reci.
Nu știam că atunci am văzut-o ultima oară. Peste câteva săptămâni a murit. Pe masa de operație. Fusese „deschisă” de șase ori, ca să scoată „osânza”, așa ne spunea râzând. Îi apăsa peritoneul. Și vestitul doctor Chipail (vorbea despre el ca de un prieten) i-a spus: „Săcăleanco, dacă mai vii a șaptea oară, nu mai am ce-ți face.” Și s-a dus a șaptea oară. Ochii aceia ciudați erau ochii morții.
În definitiv, era o anonimă. Ca noi toți de altfel. Cum am învățat că autorul Cântecului mioarei e anonim. Eh, tot avea acest cântec un autor genial, dar a rămas necunoscut. Ceilalți, anonimii, au mai adăugat pe ici, pe colo câte un vers. De multe ori mai mult au stricat ce a alcătuit genialul acela necunoscut. Așa cred. Dar eu scriu despre oamenii ăștia simpli și negeniali. Oamenii cei mai obișnuiți, ca mătușa Tinca, pe care îi pun în literatură, așa ca un scrib. În fine, și ca un scriitor.
Ce melodie – „Ciobănaș cu trei sute de oi” cu Ioana Radu și Mia Braia. Și mi-am amintit de tata, care a făcut războiul întîi pînă în Transnistria și apoi pînă la Brno. A stat doi ani la Odessa. În această perioadă au venit la un spectacol Mia Braia și Ioana Radu. La Teatrul Mare din Odessa au cîntat Ciobănaș cu trei sute de oi la o sală de cam 500 de militari români și, spunea tata, toți plîngeau.
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
