Ea: – Dacă mai vii acasă beat, nu îți mai vorbesc toată viața.
El: – Femeie, nu mă ispiti.
Scriitorul armean Vardghes Petrosian povestește că într-un sătuc armean, înaintea morții, o bătrânică a rugat pe fii și nepoți să n-o îngroape alături de soțul ei, care murise înainte cu vreo 40 de ani. În tot acest timp ea i-a fost credincioasă: De ce să stea o veșnicie alături de mine, o babă, el, un flăcău? Și rudele i-au îndeplinit ultima dorință.
Scriam acum un an. Chestia cu perele s-a petrecut și anul ăsta. A ieșit soarele. E relativ cald pentru decembrie. Îmi fac încă o cafea (of, am zis că renunț, dar…) și mă mai uit o dată la perele cît pumnul, căzute pe jos peste gard și luate de la Marian și Dumi, vecinii noștri dragi, care ne mai dăduseră dinainte (of, cît suferă Maria că nu se poate duce la cei mici ai lor din cauza pandemiei; iar ei nu înțeleg de ce nu mai vine „doamna Maria”). Am pus o parte din pere și gutui pe canapea, pe un covor dat de mama Mariei cînd ne-am căsătorit: e un covor de dinainte de război, țesut de călugărițele de la Agapia. E țărănesc – o operă de artă, cred că valorează milioane. Dar, bineînțeles, nu punem problema banilor. A fost dăruit bunicii mele de o vară de-a ei, călugăriță la Agapia, bunica l-a dat mamei la măritiș, iar mama l-a dat Mariei, cînd s-a căsătorit cu mine. Acum am pus gutui și pere peste acest covor – un miros de gutui și pere nu i-ar strica. L-ar făcea invidios și pe Ionel Teodoreanu. –
Trec anii și îmi amintesc destul de pregnant primii elevi de la școala din Burdusaci, jud. Bacău, unde am fost repartizați: cu bun simț natural, naivi, silitori chiar și cei mai puțin înzestrați. Părinții la fel. Când am venit cu bucurie și speranțe în comuna mea, aproape de Iași, am rămas dezamăgit: mulți șmecherași asemeni părinților, mincinoși de mici, versatili cât încape. Iar cancelaria, cu excepții notabile – un viespar. Mulți au părerea că „dom profesor” trebuie să-i facă copilul „om”, dar nu-și pune problema că și el trebuie să contribuie la chestia asta. Când în 87 am intrat ca traducător la CUG mi-am zis ca Smaranda, mama lui Creangă: o să torc în furcă, dar de întors în învățământ nu mă mai întorc. În 91, la începutul revistei Timpul, veneam târziu acasă. Maria: De ce vin așa târziu? Lasă, că știu ce fac: L-am prins pe Dumnezeu de-un picior.
Când era student, Einstein obișnuia să se ducă la cursuri îmbrăcat foarte prost. Într-o zi, femeia de serviciu de la Universitate se oprește și-l întreabă:
– Domnule student, dar cum se poate să umblați așa de prost îmbrăcat? De ce nu vă luați haine mai bune?
– Ce rost ar avea, doamnă? Oricum nu mă cunoaște nimeni!
Peste vreo 20 de ani, după ce luase premiul Nobel și devenise recunoscut la nivel mondial, Einstein trebuia să țină o conferință la fosta lui Universitate și se îmbracă din nou foarte prost. Aceeași femeie de serviciu îl vede și-i zice:
– Domnule Einstein, dumneavoastră, cel mai mare savant al lumii, îmbrăcat așa? De ce nu v-ați luat un costum bun?
La care Einstein răspunde:
– La ce bun, dragă doamnă? Oricum mă știe deja toată lumea!”
De 60 de ani un bătrân mergea zilnic la Zidul Plângerii din Ierusalim. Despre acest bătrân aude şi o reporteră de la CNN şi se hotărăște să-i ia un interviu. Ajunge ea la Zid şi află care este bătrânul. După 45 de minute bătrânul îşi termină rugăciunea şi reportera îl abordează pentru a-i lua interviul.
– Scuzaţi-mă, sunt reporteră la CNN şi mă numesc Rebecca Smith. Dvs. cum vă numiţi?
– Moritz Fishbein.
– De când veniţi la Zidul Plângerii?
– Aproximativ de 60 de ani.
– De 60 de ani! Şi pentru ce vă rugaţi?
– Mă rog ca evreii, creştinii şi musulmanii să trăiască în pace. Mă rog să nu mai fie războaie şi să dispară ura dintre oameni. Mă rog să nu mai fie foamete nicăieri în lume. …
– Şi ce simţiţi după 60 de ani?
– Parcă aş vorbi la pereţi..
Aproape ora 7… Îmi fac un ceai (stați liniștiți, pe la 5 mi-am făcut cafeaua) și ies afară. Norii sunt purpurii la bază, deși soarele mai are până ce o să apară. Gardul și casele vecinilor se luminează și ele. Motanul vrea să intre în casă: „Stai la pastramă, puturosule, nu vezi ce gras ești? Și n-ai nici doi ani, nici după mâțe nu umbli, umflatule!” Trec oamenii la serviciu. Mai puțini ca acum 30 de ani. Se auzea o tropoteală pe drumul înghețat! Așa că vorba veche: „Ce ne facem noi, țiganii / Dacă vin americanii / Și ne-mpușcă cu alice / Și ne scoate din servicie”. Trebuie să scriu. Și întorc vorba biblică: Nu depărta, Doamne, paharul acesta de la mine.
Mă lenevesc să trimit povestiri pentru volum la două edituri care mi-au cerut. Mă laud puțin: nu cred că sunt mulți autori cărora șefii de edituri să le ceară cărți. Am scuza că sunt preocupat numai de roman. Că scriu zilnic pe Facebook e altă chestie. E ca și cum m-aș spăla pe mâini înainte de masă – îmi dă o stare de bine.
Vecinul n-a mai venit după nuci. Mă întâlnesc cu el și-mi spune că ar mai vrea. I-am răspuns că le-am cules, am crezut că o să plouă. A plouat, dar puțin. El îmi spune că n-a avut timp: pleacă pe întuneric la servici, vine pe întuneric. Îl înțeleg. În fine, o să vedem ce facem, rezolv eu și problema cu nucile, a descoperit Columb America, d-apoi… Beau un ceai cu croissant și pe urmă mă apuc de treabă. Ar trebui să scriu, dar mai mult mă atrage să sap prin grădină. Se vede că strămoșii mei din strămoși, țărani, își spun cuvântul și-n mine. Iar asta mă bucură.
Începutul meu de roman. Parcă e bunicel, aa? 5 martie 2012, luni (ce obicei prost să tot notăm data, de parcă are vreo relevanță; mi se pare că e un fel de laudă de sine, dar nu am destulă tărie să renunț la acest obicei). Am hotărât să reiau aici romanul. Nu știu precis de ce. Pesemne că așa e hotărât undeva: să scriu și să tot scriu, ca Sisif. Poate că în subconștientul meu mă bazez pe faptul că „am crescut”la scriitură. Mi-o dovedesc articolele mele, multe cu tentă literară, din ultimii trei ani. Am citit undeva, nu mai știu unde, vorbele acestea: Gata să-mi pun capul înfierbântat pe butucul călăului scrisului. Cam așa mă simt eu acum. Am citit ceva din „Măscăricii” indianului V.S. Naipaul, înNobelatul prin 2000, și deodată amintirile mi s-au înfierbântat: despre bunici, despre tata, despre toți oamenii care m-au înconjurat și mă înconjoară (vai, de la o vreme s-au dus și au apărut alții!). Sunt gata de scris, cum trebuie să fie o parturientă, în vintrele căreia se naște o nouă viață. Știu, of, că satârul călăului mă așteaptă! Dar… încep. Îmi așez nepăsător, cu nepăsarea novicelui, totuși conștient, capul pe butuc. Căci, la drept vorbind, numai astfel îmi alung lâncezeala unei vieți fără visuri, fără visătorie, oricât de „fericită” ar fi ea. În rest toate bune. Ieri am tradus puțin, cam cinci pagini din Vasili Grossman. M-am uitat la meciuri – „feblețea” mea Manchester City, apoi Vasluiul. Glume cu Maria.
Vineri am fost cu Maria la Nicușor, la o casă pe lângă „Eternitatea”. Parastas pentru Nica. Atmosferă decentă, cuvinte frumoase. Oamenii, chiar și cei mai culți, se abandonează cu vădită ușurare conversațiilor colective, terne. Se spuneau vorbe știute și răsștiute, inferioare capacităților multora, dar odihnitoare, căutat odihnitoare. Și slujba de înmormântare îmi pare să aibă același rol. Magda, băiatul ei, Titi surd, împuținat și îmbătrânit brusc, niște vecini de-ai lui Nicușor. Un popă citea frumos – parcă făcuse oratorie. Ar fi fost și actorii invidioși pe el.
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
